Altarul din munţi*
Ion Codrescu
În inima Transilvaniei, înconjurat doar de munţi, se afă un cătun cu aproximativ zece gospodării. Fiecare gospodărie are câte o căsuţă cu acoperişul ţuguiat de paie, câte un şopron pentru vite şi câteva căpiţe de fân. Toate acestea sunt abia delimitate de un gard simplu de lemn. Nu există străzi. Doar cărări prin iarbă care descriu o caligrafie secretă ce leagă una de alta gospodăriile, casa cu şopronul sau căpiţele de şopron. Nici o maşină nu urcă până aici în creierul munţilor. Nu există electricitate, dar nici poluare. De pe vârful muntelui unde mă aflu acum, gospodăriile seamănă cu nişte cuiburi împrăştiate pe un peisaj plin de verdeaţă. Ritmul caselor aşezate pe toată valea pare atât de natural încât mi se pare că ele au crescut precum frunzele pe o creangă. Proporţiile caselor îmi încântă privirea, iar lemnul din care au fost construite a căpătat o patină a vremii care a trecut peste ele. Ajungând în mijlocul cătunului, am impresia că întregul loc a fost abandonat.
După ce am umplut carnţelul meu de schiţe, observ totuşi câţiva oameni care se mişcă în gospodăriile lor. Unii dintre ei îşi strigă animalele din curte în momentul când le dă de mânare sau le adapă. Coborând mai mult, pe o cărare, întâlnesc o bătrână căreia îi cer permisiunea să fac fotografii. Răspunzând afirmativ, mă întrebă de unde sunt. Dorinţa sa de a vorbi cu un străin mă surprinde. Îmi spune că în ultimele zile ea nu a mai vorbit decât cu pisica, păsările din curte şi cu oile sale. După câteva momente, îmi mărturiseşte că în cei optzeci de ani pe care îi are nu a fost la oraş decât o singură dată. Atunci când s-a căsătorit. Mă invită sa-i văd casa. Înăuntru, doar mobilier tradiţional de lemn şi lucruri ţesute de mâinile sale. Mirosul de busuioc uscat pluteşte în aer. Un perete din casă este acoperit cu multe icoane vechi. Remarcând interesul meu pentru icoane, îmi spune că aici se află locul unde îşi face ea rugăciunile. „Aici este şi biserica mea. Lângă această candelă care acum pâlpâie. Adevărata biserică este departe de mine. În fiecare duminică, îmbrac costumul meu tradiţional de sărbătoare şi chiar dacă nimeni nu mă vede, mi se pare că totuşi sunt privită de cineva. Mama mea făcea la fel în casa ei.”
În câteva zile, va fi sărbătoarea Paştilor. Îmi imaginez momentele când bătrâna din munţi se află în biserica sa şi este învăluită de spiritul sfânt… Mulţumindu-i pentru ospeţie, ies din locuinţa sa cu gândul să prind ultimul tren.
oi nemişcate –
în găleata ruginită
apă cristalină
Ion Codrescu
* Premiul al II-lea în Concursul Internaţional de Haibun KIKAKUZA, Japonia, 2009, ediţia I.
The Mountain Shrine*
Ion Codrescu
At the heart of
When by chance I arrived here, I thought that the entire hamlet had been abandoned. After some hours of sketching, though, I noticed some people moving around their houses and talking with their animals. Wandering down to the paths, I meet an old lady and ask her permission to take photos. She says yes and asks me where I am from. Her desire to talk with a stranger surprises me. She says that in the last few days she has talked with only her cat, sheep, and fowls, and that in her eighty years she has gone to a town only once, when she got married. She is happy here with the mountains, she says. She invites me to see her house. Inside, only traditional wooden furniture and handmade carpets. The scent of dry basil floats throughout, and one wall is covered by many old icons. She says: "Here is my place where I pray. This is my church, near this flickering candle. The real church is far away. Every Sunday I wear the most beautiful traditional holiday costume, and even though nobody sees me, I feel like I am watched by other people. My mother did, too."
In the next few days, Easter will arrive. I imagine the moments the old woman spend in her church, feeling the holy spirit ... Thanking her for her kindness, I go outside to catch the last train.
motionless sheep—
the clear water
in a rusty bucket
Ion Codrescu
* Second Prize in the KIKAKUZA International
