Anastasia Dumitru, absolventă a facultăţii de filologie, Constanţa, cu masterat în literatura romănă contemporană este
*
Jurnalul de călătorie vs proza poetică
,,Omul care scrie nu e niciodată singur.”( Valery)
Jurnalul este o specie a genului autobiografic ce conţine însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente: operaţiuni militare, ale unei expediţii, ale unei călătorii pe mare (jurnal de bord). Am selectat câteva definiţii ale acestui gen, date de unii critici români. Eugen Lovinescu într-un interviu din 1937, în Adevărul literar şi artistic definea jurnalul ca ,,o aruncătură de peniţă, lavă izbucnită sub presiunea unei emoţii, impresii nemijlocite şi pasionale”. Eugen Simion clasifică jurnalul ca pe o confesiune (literatură autobiografică), care poate fi de trei tipuri: tipul oratoric: -sf. Augustin; tipul dramatic- Cellini, tipul poetic sau problematic Jean Jeacgues Rousseau.[i] ,,Orice jurnal de călătorie este un extaz al şocului şi al meditaţiei”, continua Eugen Simion[ii]. Jurnalul este o literatură a confesiunii, sinceritatea fiindu-i caracteristică ,,Dacă am avea curajul să scriem o carte cu viaţa noastră, cu condiţia să fim absolut sinceri, am face o capodoperă”, nota Baudelaire.
Ca gen literar, jurnalul este la graniţă cu celelalte genuri ale biograficului (autobiografia, memoriile). Totuşi există diferenţe între jurnal şi memorii. Jurnalul poate începe la orice vârstă. G. Călinescu spunea că ţin jurnale intime cu precădere adolescenţii şi tinerele femei romanţioase. Este şi nu este adevărat, este de părere E. Simion. E drept cã tinerii şi femeile au predilecţie pentru introspecţie si confesiune. Alţii ţin toată viaţa un jurnal (Amid, Tolstoi, Gide, Junger, Eliade). Jurnalul merge paralel cu desfăşurarea vieţii lor.
Memorialiştii şi autorii de autobiografii încep să scrie, de regulă, când presimt semnele sfârşitului. Deci memoriile şi autobiografiile sunt genuri de bătrâneţe, ele presupun un sentiment de solitudine, dorinţă de retragere din lume, reculegere în faţa destinului. O altă diferenţă ţine de ordinul evidenţei: jurnalul este o adiţiune de fragmente, cu pauze temporale mai mari sau mai mici fără nicio preocupare de linearitate, în cronologie.
Această scriitură este una autentică, sinceră, credibilă. Este o iluzie că ne putem detaşa complet de sensibilităţile noastre atunci când încercăm să descriem sau să evocăm paradisul pierdut al copilăriei sau nebuniile tinereţii îndepărtate... De aceea sinceritatea, adevărul sunt noţiuni care nu trăiesc independent de naraţiunea diaristică.
Scrierea jurnalului se face în solitudine. Călinescu sugera ,,creatorul să fie o oră pe zi inactual, detaşat de contingent pentru a fi mai aproape de mituri”. ,,Caută creatorul singurătatea, acea singurătate bucuroasă de care vorbesc şi filozofii” se întreabă E. Simion [iii].
De asemenea, jurnalul de călătorie este legat de poezie prin autenticitatea comunicării directe a sentimentelor, aşa cum proza haikai (haibun) sau jurnalul de călătorie (haikai kiôbun) este înrudit cu haikuul ca poezie care descrie natura.
Haibunul este o proză poetică, un scurt jurnal ,,brief prose-and-poetry travelogues”. Şi înainte de Bashô, scriitor japonez, jurnalul de călătorie, scris la persoana întâi, cu multe toponime, (utamakura or meisho) sau itinerarii era dominat de un ton melancolic specific poeziei clasice japoneze. Observăm similitudini între literatura japoneză şi cea chineză clasică, daoistă, numită Zhuangzi, cu ajutorul cărora scriitorii de haiku esenţializau, creând şi transformând frumosul. Zhuangzi, este un termen care desemnează atât lucrarea lui Dao, în manieră naturală, prin care fiinţează toate şi se transformă, cât şi existenţa în sine. Această ipoteză estetică i-a permis lui Bashô să transforme haibunul ca semnicant într-un semnificat poetic, este de părere prof. univ. Peipei Qiu, în cartea The Author of Bashô and the Dao, şi să descopere frumosul în locuri şi lucruri care nu erau descrise în renga. Toponimele au devenit semnificat odată cu folosirea haikuului. Odată cu primul său mare jurnal de călătorie, Bashô devine un rătăcitor prin ochii căruia sesizăm frumosul pe care îl reliefează. Structura textului său reflectă şi simplitatea unui om dornic de o viaţă singuratică, a unui meditativ. El e un mistic ce descrie teme profunde, universale cu ajutorul unor imagini simple de natură. Basho a adus "the Way of Elegance" care depinde de influenţa poeziei chineze. De altfel, pentru el, literatura era un mod de viaţă, iar poezia - o cale de iluminare. Ne îndeamnă ,,să nu mergem pe calea maieştrilor, ci să căutăm/ să cercetăm ce au văzut ei.” ("Do not follow in the footsteps of the old masters, but seek what they sought.") El a găsit o cale autentică, simplă de a revela misterul lumii, acesta este meritul lui Basho şi, în general, al literaturii japoneze.
În ultimii zece ani ai vieţii Basho a făcut căteva călătorii, care l-au inspirat, de aici natura contemplativă a poeziei sale. Basho a scris haibun, de exemplu: Oku-no-hosomichi (The Narrow Road to the Far North; 1689; Eng. trans., 1974), în trad. ,,Calea îngustă spre nordul îndepărtat”. În textele sale se confesează că după ce a ieşit din oraş s-a eliberat de presiunea civilizaţiei, comparându-se cu un melc ce şi-a lăsat carapacea ,,a snail without its shell” şi se întreabă dacă vrea să plece vreodată înapoi ,,I'm beginning to wonder if I'll ever want to leave”. Se bucură de munţi, de inscripţia lăsată de un călugăr şi se abandonează naturii, pe care o consideră poezie ,,I give myself wholly to this one concern, poetry”. Descrie toate acestea într-o scrisoare adresată unui prieten în 1690, fiind un text reprezentativ pentru proza lirică sau haibun, unde descrie coliba în care a locuit câteva luni şi încheie cu un haiku.
Dacă este să facem o retrospectivă a literaturii române şi să studiem evoluţia jurnalui, putem sesiza că timp de secole, literatura noastră s-a putut mândri cu veritabili condeieri, cu personalităţi literare, care au realizat opere de o măiestrie fără seamăn. Astfel, marii critici vorbesc despre Dimitrie Cantemir, Dinicu Golescu, Vasile Alecsandri, Gh. Alexandrescu, Boltineanu, V. Alecsandri, A. Russo, Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, Geo Bogza, Alexandru Vlahuţa şi mulţi alţii, care au contribuit la îmbogăţirea fondului literar în ţara noastra, impunându-se, în special, prin scrierile lor, recunoscute şi în literatura universală ca fiind capodopere ale prozei poetice.
Încă în opera cronicarilor regăsim câteva elemente specifice jurnalului de călătorie. Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Importanţa cronicilor este, în primul rând, de ordin ştiinţific prin valoarea documentară a textelor, iar, în al doilea rând, valoarea literară derivă şi din faptul că letopiseţele consemnează unele evenimente trăite de autori, deci sunt primele scrieri memorialistice. Găsim în formă rudimentară procedee ale prozei artistice: naraţiune, portret, descriere şi dialog.
S-a remarcat dominanta lirică a creaţiei lui Antim Ivireanu (a se vedea descrierea furtunii pe mare- ,,mi se pare că aş vedea înaintea ochilor mei chipul ei... că se înalţă valurile ca nişte munţi”). De asemenea, Dimitrie Cantemir, povestind despre alţii, povesteşte şi despre sine; din acest punct de vedere, opera este modernă exprimând sentimentul de înstrăinare, de însingurare şi de imposibilitate de a transmite celuilalt. Valoare literarã artisticã rezultă în cultivarea epicului enciclopedic de naturã digresivã; întâlnim astfel digresiuni epistolare, oratorice sau frumoase descrieri de naturã, de exemplu descrierea Nilului. Dinicu Golescu prin cea mai importantă lucrare a sa ,,Însemnarea călătoriei" (Buda, 1826), în anii 1824, 1825 şi 1826 scrie,, întâiul jurnal de călătorie de studiu”[iv]. El are ocazie să călătorească în Europa, vede Ungaria, Austria, vizitează câteva oraşe din nordul Italiei, o parte din Elveţia şi Bavaria. Această călătorie îl sileşte ,,să apuce condeiul". Golescu, văzând că toţi călătorii de care era înconjurat, îşi însemnau impresiile, ia şi el condeiul în mână şi porneşte în calea descoperirii scrierii maiestuoase, aşternând pe foaie absolut tot ce vedea în drumul său, deoarece voia ca toţi compatrioţii săi să cunoască prin intermediul lui, minunile acestei lumi învăluite în mister. Cartea lui Golescu se poate citi şi azi cu interes deosebit. Ea ne arată cum un spirit deschis la toate ideile noi poate să pătrundă în viaţa şi obiceiurile altor popoare, pe care le vede în drumul său; dar ne arată cum iubirea de ţară îndeamnă pe oamenii de seamă din acel timp să se adreseze la ,,Evropa cea lumintă" pentru ca să imite ce se va putea spre folosul patriei. Cartea este o sinteză a transformărilor sufleteşti încercate de români la începutul veacului XIX, când au intrat în contact direct cu civilizaţia apuseană. ,,Golescu are nu numai spiritul de panoramă, dar şi sentimentalitatea uşoară a celor de jos”.[v]
Romantismul, care se afirmă în literatura româna, în preajma anului 1830 este curentul literar care încurajează scrierea de jurnale de călătorie. O concepţie nouă şi o sensibilitate diferită se resimt în această mişcarea literară, în poezie în primul rând, odată cu apariţia noilor generaţii de scriitori, formaţi, cum se exprimă Alecu Russo „în larma ideilor noi”. Dealtfel, condeierii literari sunt preocupaţi nu de a răsturna nişte dogme teoretice, proclamând libertatea de creaţie, ci de a crea o literatură originală, românească, expresie a vieţii poporului român, cu obiceiurile şi cu tradiţiile acestuia, cu aspiraţiile sale vitale spre unitatea şi independenţă naţională, spre progres şi civilizaţie. Spre 1830 romantismul se afirmă deschis în literatura româna din Principate. El e marcat de elegii, în nota lamartiniana, scrise de Cârlova (Înserare), Grigore Alexandrescu (Adio la Târgovişte, Meditaţie), Heliade Radulescu (Dragele mele umbre, O noapte pe ruinile Târgoviştei), de meditaţii influenţate de Young (Bolliac), ori Volney (Cârlova, Alexandrescu, Heliade). Se manifestă interes pentru Lamartine, ale cărui Meditaţii influenţează poezia tânăra românească din această perioada: tentaţia naturii, descrisă somptuos, melancolia gravă şi solemnă, cu versul muzical desfăşurat larg, în cadenţa de orgă. Ideea Daciei literare, este integrată unui program mai larg urmărind coordonarea mişcării literare de pe întreg teritoriul vechii Dacii, crearea unei literaturi cu adevărat originale, inspirate din tradiţiile istoriei eroice a naţiunii, din obiceiurule acesteia, din frumuseţile naturii ale ţării.
Sub atari auspicii precumpanitor romantice, în acest context s-au dezvoltat mai multe specii poetice: elegia şi meditaţia socială, balada şi legenda istorică, poemul epico-liric sau în proză: nuvela istorică, jurnalul de călătorie, toate colorate romantic.
A. Russo, poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar român, ideolog al generaţiei de la 1848, născut la 17 martie 1819, în Chişinău a scris jurnal. Copilăria scriitorul şi-a petrecut-o la ţară. Cu mulţi ani mai târziu, în ,,Amintiri", el îşi va aduce aminte de un frumos sat basarabean, ,,răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului", unde ,,moşnegii spuneau de turci şi tătari… de Ileana Cosânzeana, de fraţii din luna, de lupte şi năvăliri”. Aici, din vârsta fragedă, în sufletul lui au prins rădăcini lăstarii dragostei pentru popor, poezia populară orală şi limba strămoşească, dragoste pe care o va purta vie toată viaţa. Este autorul volumului Cântarea României. Împreună cu Alecsandri întreprind o călătorie în ţinuturile Neamţului, intrând în contact cu frumuseţea folclorului, cu peisajul românesc. Acestea toate, călătorii şi impresii, vor deveni material etnopsihologic pentru celebra Piatra Teiului. ,,Natura, simpla natură, resimţită de o inimă naivă şi nu de un spirit învăţat, trezeşte cântecul său, desprins parcă de pe harfa lui David.”[vi] Cântarea României ne aduce astfel mai mult dovada sentimentului naturii, decât a viziunii ei”, continua T. Vianu, care citează descrierea satului în amurg, cu miros de tei. ,,Nu este simţ să nu vibreze, ne aduce în faţă imaginea unui om viu şi sensibil, pe care gustul modern îl va prefera poate sublimului profet romantic.”[vii] De asemenea, criticul va aprecia simţul muzical, pe care niciun scriitor până la el nu l-a avut. ,,Şi-ul lucrează ca un ,,legato muzical”, ca un procedeu magic şi incantatoriu”, menţiona T. Vinau. De o sensibilitate aparte sunt descrierile şesurilor: ,,Unde soarele se vedea atât de frumos...unde câmpiile sunt strălucite, ... şi pâraile răcoroase, ...unde ceriul e dulce...acolo e ţara!” (,,Cântarea României“) De la Russo încoace, prozatorii români ,,vor dori să prindă viaţa, să evoce omul şi natura, să mişte prin povestirea unor întâmplări reale, mai puţin însă să convingă sau să îndrumeze.”[viii] T. Vianu concluzionează ,,sentimentul naturii apare în proza românească odată cu Alecu Russo.”
Scriitorul paşoptist este conştient de utilitatea jurnalului de călătorie. Piatra Teiului este subintitulată Fragment dintr-o călătorie în munţii Moldovei şi reprezintă o capodoperă, un imn închinat naturii, mult înaintea lui Hogaş sau Sadoveanu. Legenda începe cu referinţe asupra importanţei călătoriei ,,Mulţi dintre compatrioţii noştri s-au dus, se duc şi se vor mai duce poate în străinătate. Călătoria e un lucru frumos şi bun, care ne dezvăluie, cu mult mai bine decât cărţile, viaţa intimă a civilizaţiilor...” Russo enumeră locurile pe care le vizitează românii: Veneţia, Florenţa, Roma, Alpii ş.a. ,,Cine n-a trecut printre însemnările-i de călătorie efectul soarelui în cascada de la Giessbach, cine n-a admirat şi n-a descris un asfinţit de soare pe Rhighi, cine n-a simţit nimicnicia omului în faţa uriaşilor Alpi cu piscuri de nea, cu brâul de verdeaţă întunecoasă, ca un simbol de nelămurit? Mai mult, noi, oameni fericiţi, abia răsăriţi la faţa pământului, ne-am dus să ne plimbăm trândăvia ori nefericirile până şi prin pădurile feciorelnice ale Lumii Nouă; şi după ce am străbătut o parte a lumii, după ce am grămădit atâtea nume de oraşe şi atâtea poziţii geografice, numai ţara noastră nu ne-o cunoaştem, ţara noastră, care, după gazeta zilei, ar fi măsurând 500 de mile pătrate. De ce oare?” Scriitorul explică frumuseţile Moldovei ,,Moldova cuprinde tot felul de vederi, vesele, întunecoase, câmpeneşti, îmbogăţite de podoabele naturii. Mai are apoi un caracter nelămurit de suavă melancolie, (însemnările noastre) ca parfumul unei flori delicate. Are un nu ştiu ce primitiv în pretenţia colinelor ei, care te fac să-ţi uiţi viaţa cu necazurile-i de fiecare clipă şi te adorm într-o blândă şi mută admirare. Visare a sufletului, care-ţi adoarme durerea sub un văl de uitare, găseşti pe costişele-i singuratice, în fânaţurile-i deşerte, în pădurile acelea care nu cântă decât pentru ele; din toate izvorăşte parcă o cântare sublimă de păreri de rău şi de resemnare, de amară milă, apoi de zâmbet şi mai amar încă! În tăcerea câmpiilor ei simţeşti poezia unui bocet, apoi lacrimile întristate şi necontenite ale aceluia care singur se plânge de sine; parcă vezi pe un om care moare şi-şi întoarce ochii topiţi către soarele vesel pentru alţii, dar palid şi fără raze pentru dânsul. Parcă vezi în icoanele ce te înconjoară stingerea tinereţii, melancolia (în.n) unei luciri slabe pe un lac liniştit. Stăruieşte în natura aceasta singuratică o simţire adâncă de descurajare, o veşnică vorbire cu sine însăşi a unei păreri de rău, a unei dureri, apoi o privire sfioasă, în ceaţa zării, către viitor! Simţeşti parcă în bocetul înăbuşit şi fără contenire zvâcniri de nădejde, prăpăstii de îndoială, melodioase cânturi de slavă, o poezie fără nume, (în. noastre) care te pătrunde, pe care o respiri cu aerul, dar care n-ar putea fi tălmăcită în nicio limbă omenească — ceea ce marele poet a numit ,,voci interioare", sfătuind între ele, vorbindu-şi o limbă necunoscută, faţă de care limba noastră omenească nu-i decât o palidă copie.”( Idem pag. 228).
Autorul ne îndeamnă la visare, la melancolie ,, Fă-ţi un drum din gândurile tale, ori aruncă în trecere o privire de admiraţie înlăcrimată spre Neamţ, lasă altă lacrimă în locul acela cu nume poetic care se cheamă Valea Albă, pe unde rătăcesc umbrele războinicilor lui Ştefan!” Regăsim primele elemente de autenticitate, care vor fi din recuzita scriitorilor moderni, textualişti, cum îi clasifică M. Mincu [ix], numind tehnica ,,un modus scribendi, prin sinceritate sau autenticitate”. Scriitorul are conştiinţa actului scriiturii şi se adresează direct receptorului ,,Eu, cel care vorbesc acum şi critic şi eu multă vreme am petrecut, nu criticând această biată ţară, dar necunoscând-o. Câteodată cugetam privind cu ocheanul în zări de pe dealul Copoului...” sau ,,Vă rog să mă iertaţi deocamdată de toate cugetările, observaţiile şi tablourile, căci şi-aşa mi-i destul de greu să-mi păstrez cumpăna în gingaşa căruţă în care mă aflu.”[x]
Sunt elocvente aceste pagini pentru a justifica jurnalul de călătorie. De altfel, îşi delimitează secvenţele, în număr de cinci, cu cifre romane. În data de 4 septembrie, descrie natura, evocând zilele tinereţii ,,Cât de repede trec zilele iluziilor! Cât de frumoase erau visurile mele şi gingaşe! Lasă-mă să răsuflu! O, te recunosc, adiere dulce! Cât de bine îmi umpli pieptul! De pe ce piscuri ai cules miresmele tale?”. În data de 7 septembrie descrie plimbarea pe podul de pe Bistriţa ,,soarele în asfinţit se joacă cu undele. Iată-l cum le suceşte ca pe nişte solzi, iată-l într-un snop de raze lăsându-se la vale, şi de câte ori valul bate ţărmul, parcă rămâne o rază la mal. Între munţii care o strâng, apa lunecă sub o plută uşoară, pe care o cârmuieşte un copil, repetându-şi refrenul, modulat, ca şi plângerea pitulicii, enigmă dureroasă de îndoială şi de nădejde, de prelungă tristeţe, blând, tărăgănat, pe care munteanul îl şuieră de când începe să rostească cuvântul de mamă! Întunecată şi îmbrăcată cu brazi bătrâni, cu coastele brăzdate de râpi, care se prefac la topirea zăpezilor în şuvoaie mânioase, rostogolindu-se cu tunete şi trezind în fuga lor nebună ecourile, se prelungeşte la stânga lanţul Cernegurei, numită aşa fel în limba figurată a ţării pentru că culmea ei cea mai înaltă stă aproape totdeauna învăluită de aburi; din dreapta, între Cozla şi Chetricica, care par două străji puse de pază oraşului încă din copilăria lumii, se desfăşoară Piatra. Încet-încet zgomotele tac; numai clopotele undelor, pe care vântul întărit le bate de ţărm, se mai aud şi vuietele necunoscute ce străbat noaptea şi înfioară pe ciobanii care se cheamă şi-şi răspund de pe munţi.” Urmează Itinerar, Poezie ,,Bistriţă, apă dulce,/Care bea nu se mai duce. Avem de-a face cu poezie primitivă, în care nu mă pricep. Şi într-adevăr, nu ştiu dacă înrâurirea apei ori primirea ce ţi se face te leagă de Piatra. Piatra trebuie să rămâie în amintirile mele, căci aici am văzut din nou, am atins şi am simţit munţii.” Apoi la data de 11 septembrie, ne prezintă intrarea în munte ,,Aici vederea e fără pereche. Poteca e strânsă la dreapta de o coastă repede încununată de un mănunchi de copaci, la stânga de o prăpastie oablă, în fundul căreia mugesc undele albăstrii ale râului, în faţă, munţii, aburind parcă, înalţă văzduhul şi soarele, care răzbate prin brădeturile culmilor, argintează spuma valurilor. O poezie nespusă stăpâneşte priveliştea aceasta. Albastrul întunecat al munţilor, şuvoaiele, care saltă în arcuri din coastele lor, se desfac cu putere deasupra unui şes larg şi înverzit, liniştit şi zâmbitor, cu nenumărate ogoare de păpuşoi, care-şi leagănă spicele în voia vântului uşor.”
Cu un talent desăvârşit descrie Bistriţa în asfinţit ,,limpede şi măreaţă vine şi-şi sfarmă valurile de stâlpii podului, aducând cu ea aerul răcoros al munţilor. Soarele în asfinţit se joacă cu undele. Iată-l cum le suceşte ca pe nişte solzi, iată-l într-un snop de raze lăsându-se la vale, şi de câte ori valul bate ţărmul, parcă rămâne o rază la mal. Între munţii care o strâng, apa lunecă sub o plută uşoară.” Russo trăieşte o stare afectivă profundă marcată şi grafic prin semne de exclamare, de întrebare sau prin puncte de suspensie. ,,Într-adevăr munţii noştri sunt frumoşi, măreţi, arătând mii de vederi pitoreşti, dar singuratice, care-ţi plac numai dacă eşti într-adevăr îndrăgostit de aşa ceva, şi acoperite de vălul acela nebulos de melancolie, care alcătuieşte deosebirea peisajelor noastre, vederi.” Piatra teiului este un imn al naturii ,,În faţa acestora ochiul rămâne uimit, judecata neputincioasă. În faţa munţilor noştri sufletul se lasă dus de visare: ca-ntr-o elegie fără sfârşit. Parc-ai vedea măriri căzute, ori suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieţii. Am crezut multă vreme ca mulţi oameni că drumurile, călătoriile înveselesc. Astăzi cred dimpotrivă, că întipăresc în sufletul nostru un fel de simţire de nedesluşită şi atrăgătoare tristeţe. În trăsură, plecat puţin pe-un cot, îmi place să-mi aţintesc ochii în zări. În mişcarea regulată, toate amintirile îmi vin una câte una. Mă cufund în trecut şi visez la zilele duse. Toate micile întâmplări care alcătuiesc viaţa unui om se desfăşoară domol. E un farmec viaţa aceasta de oboseli şi de lene, de mişcare şi de somn, care învederează sistemul lui Xavier de Maistre, în care trupul nu-l simţeşti decât după câteva zguduituri mai tari ale căruţei.” Va descrie locuitorii şi tezaurul folcloric: ,,Adesea, în clipe de înălţare, sunete dumnezeieşti prin măreţia şi melancolia lor se prelungesc pe strunele vechi, ca ecouri în văi şi o lacrimă se prelinge din ochii vicleni ai lăutarului. La partea aceea aşa de mare şi de naivă, unde un drumeţ întreabă: ,,Cine trece-n lunca mare...”
Piatra teiului se încheie cu adresarea directă către lector, în care scrie că opera este una memorialistică, este un jurnal de călătorie ,,Cititorule şi respectabil public, pentru că soarta, care orânduieşte aşa de ciudate lucruri când îşi dă osteneala, a vrut ca amintirile unui călător, îngropate în portofoliul lui şi care nu-s cu adevărat frumoase decât în amintire, să ajungă obiect de publicare, declar, părăsind orice amor propriu, că eu mă dau frumuşel deoparte şi las pe Diavol să se descurce cu dumneavoastră cum o putea. Treaba lui ş-a dumneavoastră. — Am zis.” Iată elemente ale autenticităţii şi ale oralităţii întâlnite în 1840, mult înaintea lui Creangă. ,,Dacă din întâmplare faci o plimbare sentimentală pe colinele care încing Iaşii la apus, ... uimirea ce te cuprinde e mare pe cât de frumoasă e panorama pe care o desfăşoară Iaşii. Poetule, ascuţeşte-ţi creionul; artist, pregăteşte-ţi penelul... Apropiat de coborâşul repede al colinei, privirea se cufundă într-o largă şi nemărginită vale cu covor de iarbă, încărcată la hotarul ei din sus de bălţi întinse, pe faţa cărora vântul clatină pământurile gingaşe cu puf auriu ale unei păduri de stuh; din vreme în vreme, zboruri de raţe şi singuratice gâşte sălbatice, speriate cu nepusă masă de vreun vânător neamţ, se înalţă, chemându-se cu strigăte aspre. Mâlos, Bahluiul, ieşind din balta pe care a format-o, străbate domol câmpia, scăldând, la dreapta şi la stânga, fâneţe şi imaşuri, pe care pasc turme de oi, de vaci şi de bivoli hâzi, bălăcindu-se toată ziua în noroi; apoi atinge din fugă poala murdară a mantiei Iaşilor... Cum vrei dumneata să mă plimb? Dacă n-avem plimbări! — Blestem! Dar tot ce vă înconjoară nu e alcătuit din locuri frumoase, puncte de vedere când sălbatice, când înveselitoare; şi de păduri cu blânde taine, e adevărat fără artă, fără alei greblate şi nisipite, dar cu ascunzişuri umbrite de stejari, de tei mirositori, îmbălsămate de măcieşi şi toporaşi! Şi valea sfârşită cu iazul zis al Mitropolitului, aşa de poetic, aşa de plăcut în sălbătăcia lui, aşa de melancolic în asfinţit, când razele tremurătoare ale soarelui îşi sting în el ultimele lor focuri! Cu mare cheltuială, stăpânirea a plantat o grădină regulată, cu boschete, cu bănci, cu pavilioane, cu drumuşoare bine îngrijite, pe care picioarele delicate ale cucoanelor noastre pot să le atingă fără a-şi face rău[xi]”. Iată memorabile pagini de proză poetică din secolul al XIX-lea aparţinând lui Russo.
Alţi scriitori comentaţi de T. Vianu în cap. III, Călătorii romantici, sunt Grigore Alexandrescu şi V. Alecsandri. Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810 Târgovişte- d.25 noiembrie 1885 Bucureşti), poet liric scrie, mai întâi, meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine. Cea mai reuşită este Umbra lui Mircea la Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica). T. Vianu îi va aprecia puternicul simţ de observaţie.
Referindu-ne la V. Alecsandri, putem afirma că este un veritabil călător romantic, scriind proză poetică. În evoluţia artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puţin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelaţie cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri. Ne interesează numai prima şi a doua etapă, deoarece în a treia revine la teatru. Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florenţa, Doine şi lăcrimioare). Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada paşoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă şi în Deşteptarea României şi, de cele mai multe ori se prelungeşte prin unele texte până după Unire. O a doua etapă, aşa - zis de limpezire, de obiectivare a viziunii şi mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele Călătorie în Africa şi atinge expresia artistică matură în pasteluri şi în unele legende.
Meritul lui este de a fi creatorul pastelului ca poezia descriptivă, ca tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în creion moale, uşor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigenţe specifice: compoziţie, colorit, echilibru. Alecsandri a dat formă concretă unei tendinţe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toţi poeţii sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Macedonski, Coşbuc, Pillat, Voiculescu. Pastelurile lui Alecsandri descriu cadrul natural privit cu obiectivitate. Tudor Vianu recunoaşte marele talent al lui Alecsandri de a surprinde elemente noi din călătoriile acestuia. Scriitorul a călătorit foarte mult şi a scris jurnal. În vara anului 1845 se îmbarcă pe vasul ,,Ferdinand”, din Galaţi, spre Constantinopol. Impresiile şi le-a notat într-un carneţel (,,Memoranda”). Vizită câteva moschei, moscheea sultanului Ahmet, moscheea lui Baiazid (a porumbeilor), Sf. Sofia, Hipodromul cu obeliscul lui Teodosie. În luna mai face, timp de 10 luni, o călătorie prin Asia, Africa şi Europa, se îndrepta de la Smirna spre Triest, coborând spre Veneţia. Apoi pleaca prin Triest, Salzburg, Paris, iar din Marsilia se îmbarcă spre Napoli, unde a stat ceva vreme, după care s-a întors în ţară. La 3 iunie 1872 ajunge în Elvetia, apoi în Paris. În vara lui 1883 făcea o lungă plimbare încântătoare pe malurile Rinului, prin Olanda, Anglia, Franţa.
Apreciat în timpul vieţii îndeosebi ca poet, Vasile Alecsandri se relevă generaţiilor următoare ca un prozator de talent, fin şi spiritual. (,,Balta Alba” , ,,Călătorie în Africa”). În ,,O primblare la munţi” scria ,,lumea întreagă era atunci a noastră! Ce ne păsa nouă! În ceasul acela nime dintre noi nu şi-ar fi dat locul său nici măcar pe un tron. Nu voi uita niciodată impresia ce am primit la cea minunată privelişte! Admirarea noastră negăsind cuvinte ca să tălmăcească, s-au răsuflat prin vro două duzine de A! Şi de O! Carele s-au ridicat spre ceruri ca nişte imne de laudă”.
Călătoria în Spania şi Africa din 1853 solicită puternic darurile vizuale ale scriitorului, în special în descrierea apusului de soare ,,era ceasul în care sufletul se părtunde de o dulce melancolie şi se înalţă pe plaiurile cereşti de merge să se închine lui Dumnezeu.” T. Vianu precizează rolul pe care îl au cuvintele ,,fantastic” şi ,,fantasmă” în prezentarea peisajelor.
Tot în cap. ,,Călătorii romantici”(Arta prozatorilor români) sunt incluşi I. Codru-Drăguşanu şi D. Bolintineanu. Primul a scris ,,Pelerinul transilvan” în urma călătoriilor din 1835- 1844. Porneşte din ţara românească şi ajunge în Austria, Italia, Germania, Franţa şi Anglia. În acest timp scrie unui amic gândurile şi impresiile. Vianu apreciază ,,lăcomia cu care soarbe impresiile în tot timpul călătoriei sale, darul de a reţine esenţialul, pătrunderea psihologică, umorul care fac din I. Codru-Drăguşanu o figură aproape unică în vremea sa.”[xii] Concluzia criticului este că ,,dacă prin călătorul romantic Alecsandi s-a introdus în proza românească pitorescul exotic, prin pelerinul transilvan I. Codru-Drăguşanu domeniul nostru literar s-a îmbogăţit cu exotismul moral.”( idem pag. 76).
Un alt călător romantic este D. Bolintineanu. Scriitorul se destăinuie în jurnalul de călătorie, care este rodul literar al exilului, doreşte să ne expună şi istoria locului, ,,să ne instruiască, nu numai să ne comunice viziunile şi impresiile sale.” (op. cit. pag. 78) Bolintineanu este pictor şi poet în aceeaşi măsură ,,pictorul depune atunci penelul şi poetul liric intervine pentru a-şi spune adânca lui posomorâre. La 9 martie 1853 Bolintineanu îşi puse în gând să vadă Ierusalimul de Paşti. Trecu pe la Smirna, Samos, Rodos, Alexandria, Tripoli, Beirut, Iafa. Prin Gaza se îndreptă spre Ierusalim, văzu Muntele Măslinilor, grădina Ghetsemani şi celelalte, apoi făcu o excursie la Iordan, trecând în Valea Ierihonului, la Marea Moarta, în Betleem. Luându-se după alţii, capăta gustul de a vedea Egiptul. Astfel, se îmbarcă pe o corabie de mărfuri din Alexandria, mergând spre Cairo şi contemplând Sfinxul, piramidele. Pentru a-şi împărtăşi sentimentele cu ceilalţi, după aceste expediţii a scris ,,Călătorii”, unde descrie mai exact locurile văzute şi minunăţiile ascunse în adâncurile acestora. Pentru D. Bolintineanu călătoria devine iniţiatică, este pelerinaj.
În evoluţia sa, în literatura noastră îi mai avem pe Odobescu cu jurnalul epistolar, interesat de artele plastice, la fel cum Filimon, de muzică. Toţi vor să ne transmită impresii, să ne informeze. Decorativă la Odobescu, sau hieratică la Hogaş, deopotrivă de străina omului şi ducând o existenţă orgolioasă şi de sine stătătoare, la Mihail Sadoveanu natura este pavaza nedespărţită a omului. Adevărate paradisuri terestre se întâlnesc în descrierile de natura din ,,Împărăţia apelor” şi din ,,Ţara de dincolo de negură”.
Un alt caz este cel al lui Hogaş, care, deşi parcurge traseul cel mai scurt, ne-a lăsat moştenire o uimitoare creaţie a descrierii muntelui. ,,Amintiri dintr-o călătorie’’ este o proza poetică în care autorul îşi exprimă stările sufleteşti faţă de natură. Neobosit călător al potecilor de munte, Calistrat Hogaş ne prezintă măreţia naturii, oferindu-ne multe tablouri literare. De exemplu, în cap. ,,Spre Mănăstiri“, însoţit de o călăuza C. Hogaş alege drumul cel mai lung şi cel mai rău al Varatecului. Cât timp merg pe sub umbra paltinilor şi a fagilor ,,cât lumea de bătrâni” şi prin bolţi de verdeaţă drumul este mai plăcut. Liniştea este tulburată doar de glasul vântului ,,cu un farmec nespus“. Urcă coline ,,lutoase şi seci”, iar după cea din urmă colina se infăţisează ţinutul Bălteştiului prilej pentru a se extazia în Măreţia naturii, ca tărâm de basm ca ,,un cuib de zane”. Peisajul prezentat este perceput atât vizual, cât şi auditiv. Prin elasticitatea tablourilor descrise este o lucrare amplă şi mulţimea elementelor componente formează ceva desăvârsit. Din aceste momente autobiografice nu a ieşit doar un jurnal de călătorie, ci o aventură a cunoaşterii Paradisului pierdut, a naturii primordiale, ,,un rousseuauist aspirând la puritatea sălbăticiei”, scrie Al. Săndulescu[xiii]. C. Hogaş rămâne cel mai important scriitor al muntelui.
Geo Bogza scrie reportaje despre provinciile româneşti, în care autorul procedează ca un fotograf de artă. Talentul său în acest gen este mare. Opera care l-a consacrat ca autor şi care descrie minuţios peisajele întâlnite, este ,,Cartea Oltului”, ce face monografia acestui râu uriaş. De asemenea, Alexandru Vlahuţă în ,,România pitorească”, descriere priveliştile ţării, la fel cum G. Călinescu în ,,Impresii de călătorie” îşi exprimă impresiile în urma vizitei la Kiev, Moscova, Leningrad, 1949 şi ,,Am fost în China nouă” în 1953.
Aşadar, scriitorii, lăsând posterităţii confesiunile lor, au avut o contribuţie importantă la dezvoltarea jurnalului de călătorie ca proză poetică.
Dacă ar fi să căutăm câteva similitudini între literatura japoneză şi cea română, privind proza poetică, atunci ar trebui să ne referim la predispoziţia pentru frumos şi la melancolie ca stare poetică. Chiar dacă distanţa geografică şi temporală este mare, scriitorii au aceeaşi predilecţie de a contempla peisajele, de a cugeta despre trecerea vieţii. Structura jurnalului, a textelor de proză poetică reflectă simplitatea omului dornic de o viaţă singuratică, a unui meditativ, mistic ce descrie teme profunde, universale cu ajutorul unor imagini simple de natură. Melancolia va fi starea de tristeţe a ştiutorului oboist şi dezamagit căruia cercetarea până la drojdii a realului nu i-a slujit decât la pierderea iluziilor şi la adâncirea conştiinţei imperfecţiunii din lume. Melancolia marchează ,,apogeul lucidităţii” sau ar fi expresia unei ,,conştiinţe a limitei”. Motivul melancoliei reapare la preromantici şi apoi face parte din recuzita romanticilor ca semn al reflexivităţii, al sensibilităţii, al receptivităţii la atmosferă, ceea ce face pe apartenenţii lui mai cu seamă deschişi la filosofie, poezie, muzică. Schopenhauer care a teoretizat în parte melancolia romantică, distingea în ea marca nobleţei de caracter. Călătorii romanticii au adâncit astfel enorm conceptul de melancolie în care regăsim identificarea lor, capacitatea de a proiecta stările proprii asupra universului, printr-un sentiment rar de generalizare şi de unitate cu cosmosul. Actantul nu poate fi gândit în afara raportului microcosm-macrocosmos prin trăirea autentică a scriiturii ca ,,modus scribendi” cu ,,modus vivendi.” Aşa explicăm evadările în trecut, tema ruinelor sau nostalgia originilor la romanticii români ca de altfel şi a creatorilor de haibun care au un simţ tot mai dureros al relativităţii lucrurilor.
Există mai multe tipuri de scriitură. Autorul Laurence Sterne urzeşte atât de bine lucrurile în Călătoria sentimentală, încât drumul este doar un pretext pentru a parodia un stil al literaturii de călătorie şi pentru a introduce portrete memorabile şi istorii alegorice. Sterne foloseşte cu mare abilitate formele ironiei şi ale sarcasmului, se bazează pe o retorică foarte complexă pentru a-i judeca pe contemporanii săi. Tonul este savant şi persiflant, făcând apel la intertextualitate. El scrie pentru a mărturisi sentimentele ,,dintr-o nerăbdare de a purcede spre Singurătate”, pentru că ,,Singurătatea este mama iubirii şi a bunătăţii, funcţia ei este stimulativă şi protectoare”. Mărturiseşte în Călătoria sentimentală că ,,aş scrie de când răsare şi până asfinţeşte soarele, ceea ce scriu o să fie citit cu inima deschisă”. Deducem două clauze: una sentimentală şi una scriptică. El scrie pentru a se elibera de iubirea pentru Eliza, de aici sensibilitatea, care pune preţ pe binefacerile singurătăţii. Aşa se naşte proza poetică.
Laurence Sterne îi clasifică pe călători în mai multe categorii: călătorii leneşi, iscoditori, melancolici, înfumuraţi, mincinoşi. ,,Care este scopul călătoriei?, se întreabă autorul străin”. Tot el răspunde ,,cunoaşterea şi îmbogăţirea minţii”. Acesta a fost şi scopul lucrării noastre – o trecere în revistă a scrierii călătorilor melancolici pentru ,,cunoaşterea şi îmbogăţirea minţii”.
Ne vom referi la un diarist român, cunoscut ca poet şi mai puţin ca ,,spirit migrator”, cum îl numea E. Simion, anume M. Sorescu, prin Romanul călătoriilor, publicat în 1999, la editura Fundaţiei ,,Marin Sorescu”. E. Simion, citindu-l, exclamă ,,admirabil!” ,,Se crede că românii sunt sedentari, scrie criticul, aşa am crezut şi eu până ce am cercetat cu luare-aminte însemnările de călătorie ale logofeţilor şi cărturarilor din secolul al XIX-lea şi am observat că, înţelegând spiritul veacului, ei pornesc deodată spre Europa...românii vor să iasă din inerţia răsăriteană pe măsură ce deprind gustul de călătorii. Jălalnicul Dinu Golescu este un exemplu elocvent”[xiv]. Sorescu este un spirit moderat migrator, îi place să călătorească, dar mai mult îi place să se întoarcă. Pleacă în voiaj cu geamantanul plin de caiete şi creioane şi unde ajunge, începe să scrie şi să deseneze. Caută un loc bun, un colţ liniştit şi acolo duce mai departe pe hârtie temele care îl urmăresc ca o umbră.
Jurnalul nu respectă convenţiile literaturii, iar nonficţiunea acestui tip de scriitură se transformă în cel din urmă în ficţiune, cu o retorică proprie. Roland Barthes este de părere că jurnalul este un Album, care lucrat la sânge poate deveni o Operă. Tendinţa este ca Albumul să fie coerent, expresiv, să-şi orgnizeze scriitura şi structura interioară. Spontaneitatea prozei poetice, a jurnalului se lasă lucrată, aşa albumul tinde să capete o coerenţă şi o semnificaţie. Totuşi, E. Simion consideră că jurnalul dacă e rearanjat, atunci îşi trădează libertăţile şi se predă convenţiilor literaturii. ,,Oprea diaristică îşi pierde atuul de bază, adică sinceritatea, spontaneitatea”[xv], atuuri de care aminteam la începutul studiului.
Am încercat să prezentăm câţiva scriitori ai genului, fără să fi epuizat tematica. Întrucât ,,românii au o bună deshidere faţă de confesiune, după cum nota Noica, şi o bună aşezare faţă de acest gen literar, ” după 1989 există o modă a jurnalului. Există mulţi scriitori contemporani care scriu haibun: Clelia Ifrim, Serban Codrin (Slobozia), Manuela Miga, Magdalena Dale, Jules Cohn Botea, Emilia Dumitrescu, Vasile Moldovan, Marius Chelaru, Cristina Rusu (Iasi), Ion Codrescu, Alexandra Flora Munteanu, Stela Moise, Ana Ruse, Radu Patrichi (Constanţa), Maria Tirenescu (Cugir), Ioan Găbudean (Târgu-Mureş), Graţielea Groza (Cluj), Dumitru Radu (Bacău), Lucia Amarandei (Hunedoara), Adina Enăchescu (Râmnicu-Vâlcea), Alexandru Pătrulescu (Drajna-Prahova), etc. Majoritatea prezenţi în antologia de haibun ,,Umbre în lumină”. Printre alte multe cărţi lansate la Constanţa amintim volumele de haibun ,,Porţi în depărtare” (haibun, tanka, haiga) de Mircea Teculescu şi ,,Cioburi în noapte” Petre Fluieraşu.
Încercând să facem o cercetare, o incursiune în lumea creatorilor români de haibunul, i-am cerut Manuelei Miga, autoarea cărţii Haibun sprijinul, rugând-o să ne spună punctul de vedere al dumneaei privind viitorul haibunului în literatura noastră, am întrebat-o ce alţi scriitori ai genului cunoaşte printre contemporani, ce alte cărţi de haibun, s-au mai scris în ultimul timp. Iată răspunsul autoarei: ,,Toate răspunsurile se comprimă în unul singur: nu cunosc între textele publicate la noi sub numele de haibun decât unul care mi se pare demn de acest nume - semnat de Clelia Ifrim, referitor la o ceremonie a ceaiului la care a participat (a fost publicat în Orion cu mulţi ani în urma, prin 1996). Neexistând prezent (cu o floare nu se face primăvara), e mai greu să mă pronunţ despre viitor.”
Iată care este opinia Manuelei Miga în legătură cu antologia realizată de asociaţia de Haiku: ,,Am citit antologia recent publicata la Constanţa: Cornel Atanasiu şi-a însuşit foarte bine stilul lapidar, a creat atmosfera dorită; Angelee Deodhar a înţeles că haibunul nu descrie, nu continuă pe acelaşi ton proza şi a realizat bine saltul, legătura; Magalena Dale şi alte câteva persoane au reuşit să transmită o emoţie, să scrie ceva dinamic, nu doar o descriere plată. E nevoie de toate astea la un loc pentru un haibun. Eu nu le-am gasit, dar sincer m-as bucura sa le gasiti dvs. si, eventual, sa mi le semnalaţi şi mie.” Creatoarea de haibun mărturiseşte că lipseşte ,,capacitatea de a penetra prin cunoaştere (lectura unor materiale critice de primă mâna şi procesarea corectă şi creatoare a informaţiilor esenţiale) în lumea haibunului şi, nu mai puţin necesar, o a doua naştere în matricea culturală japoneză, în sensibilitatea specifică, atât de diferită de cea cotidiană de pe Paralela 45. Din experienţa mea de câteva decenii pot afirma că e mai uşor de lucrat cu florile decât cu vorbele, se obţin rezultate certe destul de repede, după cum remarc în cazul studentelor mele de la ikebana care chiar îşi schimbă sistemul de valori estetice, încep să lucreze cu emisfera cerebrală dreaptă. Drumul cuvintelor îmi pare fără capat, sau, mai precis, nu-i văd capătul în mod fericit, liniştitor, aproape”. Scriitoarea ,,Haibunului” ne urează succes pentru a face ,,un salt calitativ” în demersul de cercetare şi de creaţie a haibunului.
Concluzia lucrării noastre este că haibunul ar trebui studiat mai profund, acest concept operaţional ţine de o convertire spirituală în arta de a revela mistere printr-o tehnică aparent simplă. Deci, ,,jurnalul se bazează pe o ambiguă poetică a spontaneităţii, fugind de orice formă de ficţiune şi astfel ajunge o autoficţiune, o ficţiune a nonficţiuni”, este de părere E. Simion. Jurnalul de călătorie sau proza poetică scurtă (haibunul în literatura japoneză) reprezintă o specie a mărturisirii sub auspiciile poeticului ca proiecţie a unei stări, este o bătaie de inimă a călătorului, care doreşte ca prin scriitură să textualizeze trăirea, experienţa autentică în cunoaştere. Prin scrierea impresiilor de călătorie se ajunge la regăsirea eului risipit, la rădăcinile existenţei, la autoreflexivitate, astfel un modus vivendi este modus scribendi.
Note bibliografice:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu