DESPRE DRUMUL INGUST AL HAIBUN-ULUI PRIN ROMÂNIA

DESPRE DRUMUL INGUST AL HAIBUN-ULUI PRIN ROMÂNIA

Mircea Teculescu

Incontestabil, tradiţia cãlãtoriei la români a cãpãtat noi şi interesante valenţe, dupã descãtuşarea din 1989. Nici anotimpul şi nici ţinta nu mai constituie o problemã, iar mulţimea cetaţenilor ce transhumeazã, câteodatã, fie week-end sau nu, pare copleşitoare; in plus, am zice cã zona Constanţei este o prima dovadã a celor afirmate.

Poate, datoritã multiplicitaţii mişcãrii, avem şi numãrul relativ important al celor ce şi-au incercat, in punctul numit România din satul planetar, puterile intru scrierea haibun-ului. Cãci, pe de altã parte, intrã in tradiţia noastrã preluarea prin ,,imitaţie’’, iar postmodernismul chiar invitã la marcarea unei asemenea etape. Oricum, indiferent cã genul pare acum desuet in Japonia sau cã speciile literare materializate prin haibun aparţin deja altor istorii, drumul pare a fi catalizatorul principal, ce pune in mişcare spiritul haijin-ilor. Dar sã-i amintim, intr-o grãbitã şi obligatorie enumerare: Lucia Amarandei, Jules Cohn Botea, Ioana Bud, Cornelia Atanasiu, Corneliu Traian Atanasiu, Nicolae Atanasiu, Şerban Codrin, Magdalena Dale, Emilia Dumitrescu, Adina Enãchescu, Ion Faiter, Petre Andrei Flueraşu, Ioan Gãbudean, Florin Grigoriu, Clelia Ifrim, Letiţia Iubu, Manuela Miga (si kyõbun), Stela Moise, Vasile Moldovan, Alexandra Flora Munteanu, Valentin Nicoliţov, Radu Patrichi, Alexandru Patrulescu, Dumitru Radu, Ana Ruse, Cristina Rusu, Ioana Stuparu, Constantin Stroe, Marius Surleac, Mariana Tãnase, Maria Tirenescu, Ana Udrea şi Laura Vaceanu. S-ar mai putea adãuga cã totalitatea haibun-urilor scrise in România au intre 70 şi 500 de cuvinte, repetandu-le ca dimensiuni pe cele ale lui Bashõ, naşul acestui gen literar- marea lor majoritatea conţinand 150-250 de cuvinte. Dintre cele 21 de specii de haibun, antologate in <>, culegere aparutã in Japonia anului 1675, pot fi identificate ca practicate de autorii români: amintirea, elegia, biografia, povaţa. Tonul general este cel confesiv.

Cat despre trecuţii scriitori români, credem cã I. Al. Brãtescu-Voineşti, cu povestirea ,,Intuneric şi luminã (predoslovie)’’, dar mai ales prin tonul nuvelelor şi schiţelor sale, poate fi considerat un precursor al haibun-ului scris in ţara noastrã.

In orice caz, panã la apariţia unor adevãrate jurnale de cãlãtorie, corespondente spiritual celor ivite de Matsuo Bashõ-,,Insemnãrile unui schelet batut de vreme’’, ,,Pelerinajul la Koshima’’, ,,Manuscrisul de rucsac’’, ,,Cãlãtorie la Sarashina’’ şi, bineinţeles, ,,Drumul ingust spre o provincie indepãrtatã’’- mai trebuie probabil multã nevoinţã, pe langã talent. Drept exerciţiu, propunem o forma fixã de haibun: T-haibun-ul. Acesta va conţine, in general, un numãr de 150-250 de cuvinte, douã haiku-uri şi o tanka; cea din urmã, care dã şi numele acestei forme de haibun, va avea fraza inferioarã (shimo no ku) formatã din versurile lungi ale celor douã haiku-uri. De exemplu:

………………………………………………………………..

in casa micã

nimeni nicãieri-

doar viscolul

……………………………………………………………………

cu pietre albe

strãjuit de copaci-

drumul umbrelor

……………………………………………………………………

este sub uşã

aşchie de luminã

strãlucitoare-

strãjuit de copaci

nimeni nicãieri

…………………………………………………………………

Pentru a potenţa ,,morala’’ T-haibun-ului şi a-şi valoriza cuvintele, autorul poate folosi, in final, un citat; in mod evident, toate speciile de haibun pot fi practicate prin T-haibun; cateva propuneri de astfel de haibun-uri pot fi gãsite in volumul <>, apãrut in 2008.

Incheiem, amintind cã tot in 2008, pe litoralul Mãrii Negre, l-am intalnit pe un tanãr vameş, ajuns la plajã cu prietena sa, idei de afaceri cu seminţe, sãrate şi nesãrate, plus multe ticuri verbale. Şi tot aici ne-am oprit in faţa unor oameni veniţi de pe alt continent, care valorizau cu ajutorul sunetelor şi a unor artefacte aparent originale- imaginea şi istoria vechilor amerindieni. Şi unul şi ceilalti, rãtãciţi printre cuvinte, rãtãciţi printre majoritarii turişti români, vanau banul, pragmatic. Fiecare cu povestea, cãlãtoria sa. Insã asta nu ne impiedicã sã credem- prinşi aşadar intre vameşul ,,Ce pana mea!’’ şi urmaşii civilizaţiilor din Peru şi Ecuador- cã de aici, de la Constanţa, incepe, şerpuind uşor, drumul ingust al haibun-ului prin România; incepe, practic, haibun-ul românesc.

…Iar dacã acum, bornele de pe harta haibun-ului sunt: Bacãu, Brãila, Bucureşti, Campina, Constanţa, Craiova, Cugir, Deva, Ramnicu Valcea, Slobozia şi Targu Mureş, desigur cã pe viitor numãrul acestora se va inzeci- cu folos- sã sperãm, pentru literatura românã.