HAIBUNUL

Un haibun premiat în 2009

2009-10-22T20:04:00.002+03:00

Altarul din munţi*

Ion Codrescu

În inima Transilvaniei, înconjurat doar de munţi, se afă un cătun cu aproximativ zece gospodării. Fiecare gospodărie are câte o căsuţă cu acoperişul ţuguiat de paie, câte un şopron pentru vite şi câteva căpiţe de fân. Toate acestea sunt abia delimitate de un gard simplu de lemn. Nu există străzi. Doar cărări prin iarbă care descriu o caligrafie secretă ce leagă una de alta gospodăriile, casa cu şopronul sau căpiţele de şopron. Nici o maşină nu urcă până aici în creierul munţilor. Nu există electricitate, dar nici poluare. De pe vârful muntelui unde mă aflu acum, gospodăriile seamănă cu nişte cuiburi împrăştiate pe un peisaj plin de verdeaţă. Ritmul caselor aşezate pe toată valea pare atât de natural încât mi se pare că ele au crescut precum frunzele pe o creangă. Proporţiile caselor îmi încântă privirea, iar lemnul din care au fost construite a căpătat o patină a vremii care a trecut peste ele. Ajungând în mijlocul cătunului, am impresia că întregul loc a fost abandonat.

După ce am umplut carnţelul meu de schiţe, observ totuşi câţiva oameni care se mişcă în gospodăriile lor. Unii dintre ei îşi strigă animalele din curte în momentul când le dă de mânare sau le adapă. Coborând mai mult, pe o cărare, întâlnesc o bătrână căreia îi cer permisiunea să fac fotografii. Răspunzând afirmativ, mă întrebă de unde sunt. Dorinţa sa de a vorbi cu un străin mă surprinde. Îmi spune că în ultimele zile ea nu a mai vorbit decât cu pisica, păsările din curte şi cu oile sale. După câteva momente, îmi mărturiseşte că în cei optzeci de ani pe care îi are nu a fost la oraş decât o singură dată. Atunci când s-a căsătorit. Mă invită sa-i văd casa. Înăuntru, doar mobilier tradiţional de lemn şi lucruri ţesute de mâinile sale. Mirosul de busuioc uscat pluteşte în aer. Un perete din casă este acoperit cu multe icoane vechi. Remarcând interesul meu pentru icoane, îmi spune că aici se află locul unde îşi face ea rugăciunile. „Aici este şi biserica mea. Lângă această candelă care acum pâlpâie. Adevărata biserică este departe de mine. În fiecare duminică, îmbrac costumul meu tradiţional de sărbătoare şi chiar dacă nimeni nu mă vede, mi se pare că totuşi sunt privită de cineva. Mama mea făcea la fel în casa ei.”

În câteva zile, va fi sărbătoarea Paştilor. Îmi imaginez momentele când bătrâna din munţi se află în biserica sa şi este învăluită de spiritul sfânt… Mulţumindu-i pentru ospeţie, ies din locuinţa sa cu gândul să prind ultimul tren.

oi nemişcate –

în găleata ruginită

apă cristalină

Ion Codrescu

* Premiul al II-lea în Concursul Internaţional de Haibun KIKAKUZA, Japonia, 2009, ediţia I.

The Mountain Shrine*

Ion Codrescu

At the heart of Transylvania, surrounded by mountain after mountain, lies a hamlet with more than a dozen small farms. Each has a tiny thatched cottage, a barn, and some haystacks, all surrounded by a wooden fence. There are no streets, only paths that wind like a secret calligraphy through the grasses—from one farm to another, from the doors of the cottages to the barnyards, or to the haystacks drying in the sun. No cars arrive here; there is no electricity, no pollution. From the top of the mountain on which I stand, the farms all seem to be nests among this green landscape, and their rhythm on the slope is as natural as leaves on a branch. I admire the proportions of the buildings, the patinas of their wood.

When by chance I arrived here, I thought that the entire hamlet had been abandoned. After some hours of sketching, though, I noticed some people moving around their houses and talking with their animals. Wandering down to the paths, I meet an old lady and ask her permission to take photos. She says yes and asks me where I am from. Her desire to talk with a stranger surprises me. She says that in the last few days she has talked with only her cat, sheep, and fowls, and that in her eighty years she has gone to a town only once, when she got married. She is happy here with the mountains, she says. She invites me to see her house. Inside, only traditional wooden furniture and handmade carpets. The scent of dry basil floats throughout, and one wall is covered by many old icons. She says: "Here is my place where I pray. This is my church, near this flickering candle. The real church is far away. Every Sunday I wear the most beautiful traditional holiday costume, and even though nobody sees me, I feel like I am watched by other people. My mother did, too."

In the next few days, Easter will arrive. I imagine the moments the old woman spend in her church, feeling the holy spirit ... Thanking her for her kindness, I go outside to catch the last train.

motionless sheep—

the clear water

in a rusty bucket

Ion Codrescu

* Second Prize in the KIKAKUZA International Haibun Contest, Japan, 2009, First Edition.

Concurs de haibun

2009-01-12T08:53:00.002+02:00

Am primit de la Laura Văceanu următoarea înştiinţare despre un concurs de tanka şi haibun. O redau în limba engleză rugînd pe cei care pot să pună traducerea într-un comentariu. Din acest an lansez o camapanie susţinută de colaborare în spiritul internetului. Ceea ce face fiecare este în interesul întregii comunităţi. Dacă traducerea nu apare într-o săptămînă o voi face, bineînţeles , tot eu.

*
Announcement: MODERN HAIBUN & TANKA PROSE: CALL FOR SUBMISSIONS
.
Call for Submissions
.
Modern Haibun & Tanka Prose
.
Issue 1. Summer 2009
.
You are invited to submit haibun and tanka prose for the Summer 2009 premiere issue of Modern Haibun & Tanka Prose. The submission deadline is March 31, 2009. Submissions will NOT close earlier than the deadline.

Modern Haibun & Tanka Prose is a biannual journal-a print literary journal, a PDF ebook, and a digital online magazine-dedicated to the publication and promotion of fine English haibun and tanka prose. We seek traditional and innovative haibun and tanka prose of high quality and desire to assimilate the best of these Japanese genres into a continuously evolving English tradition. In addition to haibun and tanka prose, we publish articles, essays, book reviews and interviews pertinent to these same genres.

Modern Haibun & Tanka Prose specializes in fine haibun and tanka prose. All selection decisions will be made at the sole discretion of the editor.

Previously unpublished work, not on offer elsewhere, is solicited.

Modern Haibun & Tanka Prose, Baltimore, Maryland USA. Website:
.
http://www.modernhaibunandtankaprose.com/
.
Editor: Jeffrey Woodward. Email up to five haibun, five tanka prose, and five short works to the Editor at MHTP(dot)EDITOR(at)GMAIL(dot)COM . Before submitting, please read the detailed submission guidelines and haibun and tanka prose selection criteria on the website at www.modernhaibunandtankaprose.com/submit.html.
.
Modern Haibun & Tanka Prose looks for top quality haibun and tanka prose in natural, modern English idiom. No payment for publication. No contributor copies. Publishes a print edition (6" x 9" trade paperback), a PDF ebook, and an online digital edition.

Thank you for sharing this call widely.

Sincerely,

Jeffrey Woodward, Editor, Modern Haibun & Tanka Prose
http://www.modernhaibunandtankaprose.com/

Dezbateri in sala mica

2008-09-27T21:46:00.001+03:00

Într-un cadru mai intim, discutii mai aprinse.

Imaginile primite de la Angela Ciucu.

Masa festivă

2008-09-27T21:44:00.001+03:00

Sîmbătă seara la cantina liceului.

Imagini primite de la Angela Ciucu.

Diplome si diplomati

2008-09-27T21:38:00.002+03:00

Citeva imagini de la inminarea unor diplome. Mai multe poate mai tirziu.

Imaginile primite de la Angela Ciucu.

Haiku multimedia

2008-09-27T20:51:00.006+03:00

Colocviul a înregistrat şi o premieră: încercarea de a viziona prezentări de haiku multimedia, slide-show-uri cu text, imagine, animaţie şi fond muzical. Din lipsa recuzitei, am recurs la un laptop fără mare succes. A fost măcar o curiozitate. Deocamdată.

Imaginile primite de la Angela Ciucu.

PALATUL FERMECAT – antologia poemului românesc în proză (I)

2008-09-24T11:17:00.005+03:00

Pentru cei care s-au obişnuit cu internetul, nu mai este un secret că aici pot găsi rapid, comod, ieftin informaţia de care au nevoie pentru cele mai diverse preocupări. Şi, de multe ori, această informaţie este şi una de calitate. Dar asta depinde de competenţa, buna intenţie şi organizare celor ce asigură resursele.

ROMANIAN KUKAI şi-a propus, printre altele, şi să pună la dispoziţia celor interesaţi cît mai multă informaţie legată de lirica niponă. După o primă perioadă în care informaţia a fost prezentă doar pe site-ul cu care am pornit, am demarat o acţiune de diversificare şi multiplicare a site-urilor existente. Astfel, am făcut cîteva site-uri care au fost puse la dispoziţia unora dintre cei care am considerat că, deşi aveau nevoie de spaţiu virtual, nu ştiau încă să şi-l creeze, să-l utilizeze şi administreze. Astfel au apărut Crizantema, MANUELA MIGA - HAIKUDO, ORION REDIVIVUS şi seria celor şase numere MICUL ORION. De asemenea, am găsit posibilitatea de găzduire online a unor fişiere tip carte pe un site generos – calaméo – unde am înfiinţat BIBLIOTECA ROMANIAN KUKAI. Actualmente, biblioteca pune la dispoziţia doritorilor 6 antologii, 10 plachete de autor şi alte materiale utile comunităţii celor ce iubesc lirica niponă.

Site-ul de faţă este dedicat prezentării celei de a XV-a ediţii a Colocviului Naţional de Lirică Niponă. El vrea însă să deschidă şi un drum al cărui început să fie acest eveniment. Cum am spus, în afara comunicărilor expuse la colocviu, spaţiul rămîne deschis tuturor celor care, ulterior, vor să aduge contribuţiile lor la cunoaşterea şi înţelegerea haibunului, la comentarea şi ghidarea celor ce vor să-l abordeze. Şi, în mod firesc, va deveni şi un loc unde periodic vor fi publicate haibunuri selectate de un editor competent.

Deschid seria contribuţiilor extra-colocviu cu această prezentare a volumului PALATUL FERMECAT – antologia poemului românesc în proză, antologie îngrijită şi prefaţată de Mihai Zamfir.

Corneliu Traian Atanasiu

Titlul volumului este acela al unuia din poemele în proză scrise de Alexandru Macedonski, poate cel mai important reprezentant al genului la noi.

Prefaţa lui Mihai Zamfir poate părea, prin stilul său academic, greoaie şi dificilă celor neobişnuiţi cu limbajul tehnic al filologilor. Totuşi, ea reuşeşte să facă, în mod tranşant şi limpede, dinstincţiile necesare între proza curentă şi cea poetică, precum şi între poezie şi poemul în proză, care reprezintă, pentru autor, nu un gen ambiguu şi lipsit de personalitate, ci un concentrat al aspiraţiilor lirice ale unuia din registrele prozei dintotdeauna.

Pentru Mihai Zamfir, evoluţia prozei poetice către poemul în proză reprezintă o veritabilă aventură spirituală, iar specia literară rezultată la finalul ei, în pofida unor clişee de gîndire şi clişee critice care ţin să-l bagatelizeze, se dovedeşte una legitimă şi viabilă. Iar pentru literatura română, „din specie colaterală şi din curiozitate experimentală, (atunci, la apariţia sa, n.m.) poemul în proză devine în cîţiva ani o specie pilot, un simptom al europenizării.”

Demontînd locurile comune care denigrează poemul în proză şi-l consideră doar un accident tranzitoriu, o frondă sau un capriciu de moment al boemei saturate de versificaţia perfectă deja depăşită, ca şi de trenarea peste limite a romantismului epuizat, dar şi pe acelea care îl consideră o poezie eşuată, care, din incapacitatea de a realiza exigenţele poeziei se refugiază în proză, fiind doar un simptom al disoluţiei literare care produce excrescenţe bizare, Mihai Zamfir consideră că, poemul în proză apare într-un moment de criză al literaturii europene, marcînd însă un „punct de cotitură” într-o evoluţie imprevizibilă.

Poemul în proză, departe de a fi doar un hibrid accidental al coliziunii dintre proză şi poezie, este rodul final al evoluţiei unuia dintre registrele prozei dintotdeauna. Şi anume, al aceluia „înalt, destinat exprimării monumentale (în terminologia lui Zumthor), registru apt pentru subiectele sublime şi excepţionale”. Registrul „curent este destinat să exprime realităţile diurne, faptice şi tranzitorii”, fiind acela al narativului, descriptivului, epicului, în timp ce genul înalt al prozei este preocupat, cel puţin la început, mai mult de ritm şi cadenţă, de armonia şi ornarea frazei, de o proză artistică. În cele din urmă, poemul în proză „nu reprezintă decît concentrarea – în rigorile unei specii literare bine determinate – a pornirii universale spre găsirea unui registru înalt. Prin urmare, nu un contact accidental dintre poezie şi proză, ci rezultat ultim al unei evoluţii milenare.”

Aspiraţia către o proză înaltă, artistică include treptat nu doar preocupări pentru cuvîntul în sine, pentru stil şi ornare (proza înflorită şi cadenţa oratorică), ci şi pentru o infuzie masivă de lirism a frazei, a temelor, a subiectelor. Astfel încît, cînd pe la 1800, proza poetică se impune ca un deziderat major în proza vremii, „Madame de Staël declara ritos că les plus grand poètes ont ètè des prosateurs.”

Momentul care marchează naşterea poemului în proză ca o nouă specie literară este apariţia, în 1862, a volumului lui Baudelaire Petits poèmes en prose (retipărit drept Spleen de Paris). În prefaţa volumului, printr-o întrebare retorică, poetul dă şi o primă definiţie a poemului în proză: „Care dintre noi n-a visat, în zilele sale de ambiţie, miracolul unei proze muzicale, fără ritm şi rimă, îndeajuns de suplă şi de sacadată pentru a se adapta mişcărilor lirice ale inimii?”

Poemul în proză, deşi de mici dimensiuni, este o construcţie închisă, rotundă, care nu este dependentă, asemenea fragmentului de proză poetică, de restul textului în care se regăseşte. Subiectul său nu este naraţiunea, prezentarea, chiar şi numai verosimilă, a faptelor, ci aplecarea asupra unei alte dimensiuni a lumii prin intermediul unei construcţii simbolice.

Lexicul poemului în proză nu este subordonat unui referent pe care încearcă să-l descrie, cuvintele nu sînt doar vehiculele unui sens pe care îl construiesc. Din contra, ele se emancipează şi îşi expun aura, frumuseţa, pitorescul – reverberează întru gloria lor şi nu a vreunei realităţi pe care s-ar strădui să o redea. În plus, „efectul pur poetic al poemului provine în primul rînd din utilizarea intenţionat ambiguă a cuvintelor cheie”. Prin aceasta, universul discursului nu mai poate fi localizat în spaţiu şi timp şi tinde spre universalul liric, solicitînd cititorului să participe efectiv la construcţia acestuia.

Scriitura pe care o preferă poemul în proză nu este una a istorisirii unor fapte, a devenirii. Ceea ce se întîmplă nu ţine de scurgerea timpului, ci de un fel de prezent etern al adevărurilor generale. Astfel, în structura sa nu verbul este categoria gramaticală importantă şi dominantă, ci substantivul şi construcţiile nominale, care fixează atenţia cititorului asupra cuvîntului în sine.

Structura frazei este discontinuă, ea creşte mai mult prin aglomerare, prin juxtapunere. Neexistînd un principiu narativ-logic care să ghideze secvenţial construcţia, textul îşi permite să fie dispersat, discontinuu, urmărind pitorescul detaliilor. Chiar atunci cînd poemul mimează „descrierea obiectivă” a unui referent existent, aceasta este doar simbolică, urmărind detaliile într-o ordine poetică şi nu logică. Logica observaţiei este astfel substituită de una a „visului care compune un spaţiu oniric: insule izolate în fluxul separat de intervale goale”.

Ritmul poemului în proză nu este unul fonetic caracteristic versurilor, ci acela al unei armonii elevate care ţine mai degrabă de ritmarea sintactică şi semantică. Repetiţia unor structuri de frază similare, a unor sintagme sau termeni face ca texul să pulseze într-un mod specific. Este un ritm organic, viu şi nu unul mecanic.

Poemul în proză foloseşte abundent toate figurile de stil, predominînd metafora. De fapt, el este în întregime doar o construcţie metaforică şi o metaforă extinsă pentru ceva ce nu poate fi numit sau invocat legitim altfel.

Haiku pre limba românului

2008-09-18T16:46:00.005+03:00

Radu Patrichi - Constanţa

Anul trecut, poetul braşovean George Puşcarin ne-a surprins cu volumul Haiku prin anotimpuri, realizat la Editura KRON – Art – în 2006, un volum frumos realizat şi cu poeme frumoase, de calitate.

Iată că acum am plăcerea de a vă prezenta al doilea volum Evantaie prin calendare sau Haiku pre limba românului, realizat la aceeaşi editură în 2007.

Prefaţa volumului intitulată Doinind haiku-uri este făcută de Ecaterina Pavel, care ne bucură prin faptul că are cunoştinţa de toate criteriile, cerinţele estetice ale unui poem haiku, analizează cum autorul a reuşit să le respecte, fapt pentru care spune:

„Sunt atât de reuşite ca haiku-uri nu pentru că autorul lor se simte în largul său în cadrul acestei forme, ci în înfrăţirea ei cu folclorul românesc. În esenţă, haiku-urile sunt pentru japonezi ceea ce doina este pentru români: meditaţie în faţa naturii şi a divinului, resemnare, simplitate, transcedental. Practic, poetul se regăseşte în haiku-uri în măsura în care reuşeşte să-şi întregească în ele fiinţa, dragostele sau tristeţile sale româneşti”.

Chiar dacă volumul are împărţirea pe luni, începând cu Mărţişorul, deci primăvara şi terminând cu sfârşitul iernii, Făurar, aşa cum se obişnuieşte în volumele de haiku, precizăm că în fiecare lună poetul a inclus şi câte trei poeme în stil clasic european, cu rimă sau în vers alb. Această îngemănare de stiluri nu displace, dimpotrivă, parcă este un joc.

Dar, să vorbim şi despre poeme. Poate că un spirit riguros va găsi între haiku-uri şi unele care nu tratează numai subiecte obişnuite în haiku, cum ar fi: „ne învârtim în jurul/ unui punct care bate/ la uşă”.

Faptul că poemele sunt scrise fără niciun fel de punctuaţie, nici măcar acel semn kiregi, dar mai ales că nu respectă regula de 5-7—5 silabe, dar ele au o muzicalitate anume prin faptul că ultimul vers are întotdeauna 2 sau 3 silabe.

Cui îi place poezia adevărată, va găsi însă foarte multe poeme frumoase, haiku-uri bune. – Căci poetul având talent, simţind aproape natura, ne încântă cu haiku-uri ce merită a le memora. Voi da doar câte un singur poem, pentru fiecare lună:

Mărţişor:

Mesteacănul mă ţine/ de mână- să ştiu drumul/chiar şi orb

Prier:

Izbit în pietre râul/ de-a pururi va ajunge/ în mare

Florar:

Ciocârlie de rouă/rătăceşte-mă în cer/ pe arcuş

Cireşar:

La umbra stejarului/se simte umil bonsai/poetul

Cuptor:

Între coperţile vechi/doarme floarea reginei/pierdută

Gustar:

Din ramuri princiare/s-au fost şi cruci şi juguri/pentru boi

Răpciune:

Domol lunecă turma/tomnatică şi blândă/icoană

Brumărel:

Nucul scutură frunze/ tânguite clopote/ de ducă

Brumar:

Prea şchiop rămas în urmă/ un câine păzindu-mă/ de umbră

Undrea:

Nimic nu am a spune -/ pe omul de zăpadă/ îl ascult

Gerar:

Plopii mei fără noroc/ pe un cer înaripat/ îngheaţă

Făurar:

Ca o lume mai blândă/ pare ghiocelul în / zăpadă

Vă asigur că şi poemele clasice sunt pline de poezie, de frumuseţea naturii, fie că au subiecte de la noi, precum „Nucul” sau din stepele întinsei Rusii „În stepă”, sau pentru că suntem la Constanţa în „Navigatorul”.

Voi încehia cu cuvintele Acad. Alexandru Surdu, de pe coperta ultimă:

„Poemele clasice, cele albe şi haiku-urile, într-un buchet de carte, dau originalitate poetului. Mă convinge încă o dată că haiku-urile de pe Fuji înfloresc precum crizantemele, cireşii şi floarea reginei şi în Piatra Craiului”.

Vă doresc să aveţi în mână acest frumos volum şi sunt convins că veţi simţi cu adevărat poezia naturii.

HAIBUN-UL ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

2008-09-14T22:26:00.004+03:00

Comunicare la Colocviul Naţional de Haiku, Constanţa, 2008

Alexandra Flora Munteanu

Şcoala “Nicolae Tonitza”

Constanţa

Proza scurtă ca gen literar a făcut carieră în literatura română ca şi în cea universală. De la bun început a avut o configuraţie distinctă care prin extensie a putut deveni roman. Este consdtituită din substanţa narativă care se mulează pe subiecte diferite. Poate avea o concentrare maximă de evenimente ficţionale cu sau fără personaje. Elementul natural este fie cadru , fie subiect în dezbatere. În literatura de specialitate întâlnim nume precum : James Fenimore Cooper, Honore de Balzac, Alexandra Dumas, Victor Hugo, Nathaniel Hawthorne, Nikolai Gogol, E.A. Poe, Elizabeth Gaskell, Dickens, Elizabeth Phelps, Ivan Turgheniev,Dostoievski, Tolstoi, Mark Twain, şi numele ne dovedesc că de fapt marii romancieri s-au exersat în genul scurt. Acesta poate fi considerat şi un nucleu . Aşa a fost conceput şi acceptat ca având toate datele utile unei ulterioare extensii. Literaturitatea i-a asigurat echilibru interiore şi posibilitatea proliferării într-o perioadă scurtă . Este acceptat izolat, în sec. al 17-lea . Miguel Cervantes şi mai târziu , sec. al 18-lea Washington Irving. Acţiunea nu este statică. Are un cumul tensional în crescendo care asigură un final . Acesta poate reprezenta o promisiune sau chiar o concluzie. În literatura română vom asocia genul de numele lui Sadoveanu, Caragiale, Calistrat Hogaş, Alexandru Vlahuţă. Vom observa tentaţia de a conferi acestui gen literar.Spaţii mai extinse sau nu. În orice caz conţinutul evoluează în jurul unor aspecte de viaţă, cu tentă moralizastoare sau descrierea unor situaţii percepute diferit sau pur şi simplu ideea de călătorie prin care sunt înregistrate fapte, oameni şi personasje care ne-ar conduce spre ideea de jurnal de călătorie, prin minuţia descrierii. Ego-ul scriitorului este mult mai pregnant mărturisindu-şi disdponibilitatea de observator extern sau implicat în acţiune. În cazul haibun-ului , specie eminamente niponă vom găsi în secolul al 17-lea , o creaţie literară tipic narativă, cu aluzii şi trimiteri la fapte concrete şi la generalizări uneori moralizatoare. Mă voi opri la un haibun al lui Basho. Acesta debutează cu câteva fraze care , concentrate, ar da ceea ce numim maximă. O structură narativă ambiţioasă să comprime şi să generalizeze un adevăr viabil.” Admirable is a person who has nothing that hampers his mind”. Admirabilă este persoana care nu are nimic ce i-ar jena mintea”. “Laudable is a man devoid of worldly talent or knowledge”. “Lăudat este omul de talent şi erudiţie.”

La fel se poate spune despre un călător fără casă, lipsit de cămin , deasemenea , adaugă Basho. “The same can be said of a homeless wanderer, too.” Peripeţiile unuiu singuratic care se lasă pradă unor sentimente : vizualizarea unui spaţiu din natură la un răstimp de trei ani îi provoacă lacrimi de nostalgie peste crizanteme galbene.

Acest sentiment este prefigurat de prezenţa unui element din natură, râul care ne trimite la “panta rei” :

Heraclitus' philosophy can be captured in just two words: "panta rei", literally everything flows, meaning that everything is constantly changing, from the smallest grain of sand to the stars in the sky. Thus, every object ultimately is a figment of one's imagination. Only change itself is real, constant and eternal flux, like the continuous flow of the river which always renews itself.

Filozofia lui Heraclit poate fi redusă ladouă cuvinte”panta rei” totul curge, însemnând că totul este constant schimbător , de la micul strop de nisip până la stelele din cer. Astfel fiecare obiect ultim dedvine ca rod al iumaginaţiei. Numai schimbarea în sine este reală, este un flux constant şi etern, asemeni curgerii continue a râului care mereu se schimbă, împrospătându-se..

		everything is in flux and nothing abides everything flows and nothing stays fixed everything is constantly changing and nothing stays the same

Totul este în flux şi nimic nu rămâne

totul curge şi nimic nu e fix

totul e constant în schmbare şi nimic nu rămâne asemeni.

Totul curge-e nostalgia europeană care se fixează pe temporalitate şi efemeritate a existentului. În cazul lui Basho : Three years later/ I was back again to the river in Edo where, sorrowfully gazing at the water that flowed in two different streams on an autumn day.”Streams: Coliba lui Basho a fost localizată lângă locul unde râul Hakozaki se desprinde de râul Sumida. Conţinutul este descriptiv , localizat şi anecdotica peisajului este concentrată în haiku -ul poziţionat la final :

banana leaves will be

hanging near the pillars-

moon-viewing at my hut

frunzele de banan vor fi

atârnate lângă stâlpi -

luna văzută din colibă

James Kirkup in Journaux de Voyage de Matsuo Basho/Journals of Travelling vorbeşte despre următorul fapt:

În 1989 s-au aniversat trei sute de ani de la apariţia prozei şi poeziei Oku No Hosomichi (Călătorie spre nordul îndepărtat). La fel şi “ Însemnări de la schitul Genju-an” unde Basho a petrecut vara lui 1690, cu secvenţe de trăire auztentică într-o linişte sihastră care pune în evidenţă frământările lui Basho susţinute prin constatări immediate şi aluzii filozofice. După cum observa Aurel Rău, “totul la proza lui Basho , printr-o factură eseistică, în măsura în care se lasă descoperită componenta de jurnal intelectual,.Această componentă e fericit slujită de citat, de proverb, de parafrază, de analogie, de o profunzime, de sintagme aluzive sau sintetizatoare”. (Albatros, p.23/2/1994)

Citiva participanţi la plecare

2008-09-13T22:15:00.001+03:00

Bucureşteni şi clujeni înainte de plecare. Cîteva fotografii împreună cu constănţenii şi cei din Slobozia.

Fotografiile au fost trimise de Simona Dobrescu.

Primul ecou

2008-09-13T09:41:00.003+03:00

Revista Cafeneaua politică şi literară, redactor şef Mircea Popescu, publică o primă impresie de la recentul colocviu desfăşurat la Constanţa sub semnătura Loredanei Florentina Dănilă.

Colocviul Naţional de Haiku

Ediţia a XV-a

5-7 septembrie 2008

În zilele de 5, 6 şi 7 septembrie 2008, a avut loc la Constanţa cea de a XV-a ediţie a Colocviului Naţional de Haiku, având ca temă: „Haibunul – între jurnalul de călătorie şi proza poetică”. Colocviul a fost organizat de Societatea de haiku din Constanţa, având ca preşedinte pe doamna profesor Laura Văceanu, Revista „Albatros” şi Colegiul Naţional „Constantin Brătescu”.

La deschiderea oficială a manifestării, au luat cuvântul scriitorul Ovidiu Dunăreanu, preşedintele filialei Constanţa a Uniunii Scriitorilor din România şi profesor Anamaria Ciubotaru, directorul colegiului „C. Brătescu” din Constanţa.

Manifestarea a prilejuit întâlnirea tuturor iubitorilor de lirică japoneză din ţară, ocazie cu care au fost dezbătute teme de real interes pentru aceştia. Amintim:

Precursori ai jurnalului de călătorie – Laura Văceanu

Biotehnologiile şi poezia vizuală – Cornelia Atanasiu

Jurnalul de călătorie vs. proza poetică – Anastasia Dumitriu

Haibun între teorie şi practică – Alexandra Flora Munteanu

Despre drumul îngust al haibunului în România – Mircea Teculescu

Potenţialul haibun în era hypertext, sau despre web 2.0 în versiune japoneză – Petre Fluieraşu.

De asemenea, a avut loc o serie de lansări/ prezentări de carte, ale unor autori mai mult sau mai puțin consacraţi:

„Efigiile clipei” – Ana Ruse

„Atingeri de clape” de Midori Tanaka- prezentare Laura Văceanu

„Scrisori pe frunze” – Rafila Radu

„Umbre” de Bogdan I. Pascu - prezentare Florin Grigoriu

„Testamentul din strada Nisipuri” - Şerban Codrin

„Porţi în depărtare” – Mircea Teculescu

„Cioburi în noapte” – Petre Fluieraşu

„Şi copiii se îndrăgostesc”, Florentina Loredana Dănilă – prezentare Şerban Codrin

Profesorul Florin Grigoriu a avut o iniţiativă lăudabilă, concretizată în volumul aflat sub tipar, căruia Domnia Sa i-a făcut o scurtă prezentare, „Autoare de haiku şi lecţiile lor de poezie”.

Au mai fost lansate Antologia de haibun „Umbre în lumină” (prezentare Ana Ruse) şi Cartea Congresului (prezentare Laura Văceanu, Alexandra Flora Munteanu şi Radu Patrichi).

Doamna Adina Enăchescu a prezentat un eseu în legătură cu Haijinii români premiaţi în ţară şi străinătate; au fost acordate diplome şi premii constând în cărţi.

Domnul Corneliu Traian Atanasiu, organizatorul concursului lunar Romanian Kukai, a expus probleme privind evoluţia haiku-ului în era internetului, oferind invitaţilor prezentări inedite de haiku, însoţite de imagini şi acompaniate de muzică adecvată, care au încântat asistenţa, în ciuda unor mărunte probleme tehnice care s-au ivit.

Din păcate, atelierul de renku anunţat nu a mai putut avea loc, datorită lipsei de timp.

În încheierea colocviului, s-au discutat deschis problemele cu care se confruntă Societatea de Haiku, fiecăruia dintre oaspeţi oferindu-i-se prilejul de a-şi exprima opinia, atât verbal, cât şi în scris. A fost stabilită deja data următorului colocviu, începutul lunii septembrie 2009, şi s-a convenit asupra îmbunătăţirii lucrărilor sale prin extinderea spaţiului acordat textelor în lectura autorilor.

Se cuvine a adresa un cuvânt de apreciere şi mulţumire inimosului colectiv care organizează an de an această manifestare (unică în ţară): doamna Laura Văceanu, doamna Alexandra Flora Munteanu şi domnul Radu Patrichi, cu atât mai mult cu cât se pare că sprijinul autorităţilor şi al forurilor care ar putea să întindă o mână este – vorba ştim noi cui – „sublim, dar lipseşte cu desăvârşire”.

Slobozia, 11 septembrie 2008

Florentina Loredana Dănilă

DESPRE DRUMUL INGUST AL HAIBUN-ULUI PRIN ROMÂNIA

2008-09-12T18:45:00.002+03:00

DESPRE DRUMUL INGUST AL HAIBUN-ULUI PRIN ROMÂNIA

Mircea Teculescu

Incontestabil, tradiţia cãlãtoriei la români a cãpãtat noi şi interesante valenţe, dupã descãtuşarea din 1989. Nici anotimpul şi nici ţinta nu mai constituie o problemã, iar mulţimea cetaţenilor ce transhumeazã, câteodatã, fie week-end sau nu, pare copleşitoare; in plus, am zice cã zona Constanţei este o prima dovadã a celor afirmate.

Poate, datoritã multiplicitaţii mişcãrii, avem şi numãrul relativ important al celor ce şi-au incercat, in punctul numit România din satul planetar, puterile intru scrierea haibun-ului. Cãci, pe de altã parte, intrã in tradiţia noastrã preluarea prin ,,imitaţie’’, iar postmodernismul chiar invitã la marcarea unei asemenea etape. Oricum, indiferent cã genul pare acum desuet in Japonia sau cã speciile literare materializate prin haibun aparţin deja altor istorii, drumul pare a fi catalizatorul principal, ce pune in mişcare spiritul haijin-ilor. Dar sã-i amintim, intr-o grãbitã şi obligatorie enumerare: Lucia Amarandei, Jules Cohn Botea, Ioana Bud, Cornelia Atanasiu, Corneliu Traian Atanasiu, Nicolae Atanasiu, Şerban Codrin, Magdalena Dale, Emilia Dumitrescu, Adina Enãchescu, Ion Faiter, Petre Andrei Flueraşu, Ioan Gãbudean, Florin Grigoriu, Clelia Ifrim, Letiţia Iubu, Manuela Miga (si kyõbun), Stela Moise, Vasile Moldovan, Alexandra Flora Munteanu, Valentin Nicoliţov, Radu Patrichi, Alexandru Patrulescu, Dumitru Radu, Ana Ruse, Cristina Rusu, Ioana Stuparu, Constantin Stroe, Marius Surleac, Mariana Tãnase, Maria Tirenescu, Ana Udrea şi Laura Vaceanu. S-ar mai putea adãuga cã totalitatea haibun-urilor scrise in România au intre 70 şi 500 de cuvinte, repetandu-le ca dimensiuni pe cele ale lui Bashõ, naşul acestui gen literar- marea lor majoritatea conţinand 150-250 de cuvinte. Dintre cele 21 de specii de haibun, antologate in <>, culegere aparutã in Japonia anului 1675, pot fi identificate ca practicate de autorii români: amintirea, elegia, biografia, povaţa. Tonul general este cel confesiv.

Cat despre trecuţii scriitori români, credem cã I. Al. Brãtescu-Voineşti, cu povestirea ,,Intuneric şi luminã (predoslovie)’’, dar mai ales prin tonul nuvelelor şi schiţelor sale, poate fi considerat un precursor al haibun-ului scris in ţara noastrã.

In orice caz, panã la apariţia unor adevãrate jurnale de cãlãtorie, corespondente spiritual celor ivite de Matsuo Bashõ-,,Insemnãrile unui schelet batut de vreme’’, ,,Pelerinajul la Koshima’’, ,,Manuscrisul de rucsac’’, ,,Cãlãtorie la Sarashina’’ şi, bineinţeles, ,,Drumul ingust spre o provincie indepãrtatã’’- mai trebuie probabil multã nevoinţã, pe langã talent. Drept exerciţiu, propunem o forma fixã de haibun: T-haibun-ul. Acesta va conţine, in general, un numãr de 150-250 de cuvinte, douã haiku-uri şi o tanka; cea din urmã, care dã şi numele acestei forme de haibun, va avea fraza inferioarã (shimo no ku) formatã din versurile lungi ale celor douã haiku-uri. De exemplu:

………………………………………………………………..

in casa micã

nimeni nicãieri-

doar viscolul

……………………………………………………………………

cu pietre albe

strãjuit de copaci-

drumul umbrelor

……………………………………………………………………

este sub uşã

aşchie de luminã

strãlucitoare-

strãjuit de copaci

nimeni nicãieri

…………………………………………………………………

Pentru a potenţa ,,morala’’ T-haibun-ului şi a-şi valoriza cuvintele, autorul poate folosi, in final, un citat; in mod evident, toate speciile de haibun pot fi practicate prin T-haibun; cateva propuneri de astfel de haibun-uri pot fi gãsite in volumul <>, apãrut in 2008.

Incheiem, amintind cã tot in 2008, pe litoralul Mãrii Negre, l-am intalnit pe un tanãr vameş, ajuns la plajã cu prietena sa, idei de afaceri cu seminţe, sãrate şi nesãrate, plus multe ticuri verbale. Şi tot aici ne-am oprit in faţa unor oameni veniţi de pe alt continent, care valorizau cu ajutorul sunetelor şi a unor artefacte aparent originale- imaginea şi istoria vechilor amerindieni. Şi unul şi ceilalti, rãtãciţi printre cuvinte, rãtãciţi printre majoritarii turişti români, vanau banul, pragmatic. Fiecare cu povestea, cãlãtoria sa. Insã asta nu ne impiedicã sã credem- prinşi aşadar intre vameşul ,,Ce pana mea!’’ şi urmaşii civilizaţiilor din Peru şi Ecuador- cã de aici, de la Constanţa, incepe, şerpuind uşor, drumul ingust al haibun-ului prin România; incepe, practic, haibun-ul românesc.

…Iar dacã acum, bornele de pe harta haibun-ului sunt: Bacãu, Brãila, Bucureşti, Campina, Constanţa, Craiova, Cugir, Deva, Ramnicu Valcea, Slobozia şi Targu Mureş, desigur cã pe viitor numãrul acestora se va inzeci- cu folos- sã sperãm, pentru literatura românã.

HAIJINI ROMÂNI PREMIAŢI ÎN ŢARĂ ŞI PESTE HOTARE

2008-09-12T18:37:00.004+03:00

HAIJINI ROMÂNI PREMIAŢI ÎN ŢARĂ ŞI PESTE HOTARE

comunicare susţinută de prof. Adina Enăchescu

Poezia japoneză – tanka, renga, haiku, haibun - a avut încă de la întemeierea ei, un caracter competitional. La Curtea Imperială se primeau adesea răvaşe care se citeau într-un cerc restrtâns. Se isca o adevărată întrecere. Cine va da răspunsul cel mai bun? Acela se bucura de stima curţii, iar poemul său, răspuns inspirat la alt poem, avea s străbată veacurile, fiind inclus în unele jurnale ţinute de unele persoane din înalta societate, sau incluse chiar în paginile unor capodopere precum romanul medieval GENJI sau ÎNSEMNĂRILE DE CĂPĂTÂI ale doamnei Sei Shonagon.

Haiku-ul apărut câteva secole mai târziu, avea să se supună acestei tradiţii. Adesea maestrul de haiku îşi invita ucenicii în călătorii de documentare. Haiku-urile erau scrise chiar în timpul călătoriei sau a doua zi. La întoarcere, poeţilor li se oferea prilejul să-şi citească poemele. Aveau loc lungi dezbateri, în urma cărora se stabilea care haiku-uri sunt mai bune şi merită să fie publicate în antologiile colectivesau să fie incluse în haibunuri.

În perioada contemporană, după anul 1989, îndeosebi, această tradiţie a fost revigorată iar concursurile de haiku extinse şi în afara Japoniei. Luând exemplul ţării care a creat acest gen, la rândul lor haijinii din S.U.A., Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Croaţia, Serbia, Slovenia, Franţa au creat propriile concursuri internaţionale de haiku.

Spre meritul lor, nici haijinii români nu s-au lăsat mai prejos. În anul 1992, Societatea de Haiku din Constanţa a organizat un concurs de haiku. Premiile au fost înmânate ţn cadru festiv la 17 ianuarie 1993, iar poemele premiate au fost recitate de actori profesionişti. Trei dintre laureaţi au confirmat, devenind nume cunoscute în lumea haiku-ului:

Prin ceaţă

paznicul se întoarce

cu fluturi pe felinar

Valentin Busuioc (premiul I)

Seară de Paşti-

o bătrână-şi strânge

florile nevândute

Ion Codrescu (premiul II)

Paşi târşiţi

sub castanii ruginii

spre vechea bancă

Radu Patrichi (menţiune)

În spiritul de competenţă ce caracterizează mişcarea haiku de la noi şi de aiurea, Societatea Română de Haiku a organizat la rândul ei , în anul 1994 un concurs de haiku. S-au acordat atunci 8 premii şi menţiuni. De remarcat faptul că toţi laureaţii aveau să confirme ulterior încrederea juriului. Iată numele lor: Dumitru Velea, Titus Andronic, Ana Marinoiu, Iulian Dămăcuş, Ana Udrea şi Lucian Suciu. Anul 1994 este anul de afirmare a haijinilor români pe plan internaţional. Dacă până atunci , din câte cunosc, un singur poet , Ion Codrescu, a fost premiat peste hotare, de astă dată, opt poeme scrise de ăapte poeţi romîni sunt distinse la Concursul organizat de Haiku International. De remarcat că la acest concurs au participat 4000 de poeţi cu circa 20 000 de poeme haiku. Din cele 8 poeme laureate doua au fost scrise de poeţi din Constanţa iar şase au autori din Bucureşti. Se cade să ni le reamintim pe toate, spre cinstea celor care le-au scris.

Viespe rătăcită-

perdeaua de zorele

tremură încă

Stropiţi cu rouă

doi stânjenei albaştri

mă îmbie prin gard

Mioara GHEORGHE

zăpada se topeşte-

din ce în ce mai mari

urmele pisicii

Ion Codrescu

Arde-n foc un pai.

Dincolo, după moarte

ne-ntâlnim iarăşi

Florin Vasiliu

În zori pe plajă

pescari în picioarele goale

şi umbrele lor alungite

Emilia Dumitrescu

zbor de cocori-

liniştea parcului

tulburată o clipă

Lavinia Dan

Sub cerul cenuşiu

un corb cu aripi rupte-

evantai uzat

Ioana Cristina Pop

Melcul

printre ierburi-

o piatră umblătoare

Ion Ţârlea

Societatea Română de Haiku a mai organizat concursuri la nivel naţional în anii 2000, 2005, 2006.

Toţi poeţii laureaţi la ediţia din anul 2000 au confirmat în timp: Ana Udrea, Radu Patrichi, Utta Siegrid Konig, Valentin Nicoliţov, Dan Florică. La această ediţie a existat secţiune de concurs şi pentru poemul într-un vers, unde s-au remarcat Dan Florică, Dumitru Radu, Ioan Marinescu şi Ana Marinoiu.

Urmând exemplul societăţilor de haiku din Bucureşti şi Constanţa, doi împătimiţi ai poemului haiku au iniţiat concursuri de profil pe cont propriu. Primul dintre ei, Marian Nicolae Tomi a câştigat marele premiu pe anul 2004 al Concursului Kusamakura, premiu constând într-o excursie în Japonia. În urma acestei excursii, M.N. Tomi a scris cartea ZBURÂND SPRE KUMAMOTO şi a organizat Concursul de haiku de la Vişeu AD VISUM, care a cunoscut două ediţii. Poemele premiate şi altele de o certă valoare artistică au fost publicate în cele două antologii ale concursului.

În acest an Eduard Ţară, unul din cei mai premiaţi poeţi de haiku din lume, organizează la Iaşi, pe lângă concursul internaţional de origami, un concurs internaţional de haiku în limba engleză. Sunt sigur că şi acesta va duce peste hotare faima românilor, nu numai ca poeţi ci şi ca buni organizatori ai unor prestigioase competiţii de haiku.

Vreau să enumăr câteva din cele mai reprezentative succese ale autorilor români de haiku, care i-au făcut cunoscuţi peste hotare.În anul 2000 o carte scrisă de dl Ion Codrescu, apărută în anulş 1999 a fost premiată de Societatea Americană de Haiku. Tot în acei ani Sonia Maria Coman , în vârstă de numai 11 ani a primit un premiu pentru haiku care au ajutat-o să- construiască de la o vârstă fragedă o carieră impresionantă.Urmare a acelui premiu, ei i-a trimis preşedintele american o scrisoare deschisă de felicitare, a fost numită onorific ambasador al haiku-ului, iar în prezent este beneficiara unei burse la una din cele mai prestigioase universităţi din Statele Unite. Doi dintre laureaţii unor concursuri internaţionale de haiku – domnii Marian Nicolae Tomi în 2004 şi Vasile Moldovan în 2007- au fost beneficiarii unor excursii de documentare în Japonia. Un poet din Bucureşti, dar apropiat şi de haijinii din Constanţa, Dan Doman, a primit la un singur concurs în S.U.A., statul Hawaii , cinci premii şi menţiuni. Din cate stiu e o performanţă internatională. Dar cel mai mare performer în domeniu, pe plan intern şi internaţional este Radu Ţară din Iaşi, care în fiecare an obţine între patru şi şase premii internaţionale. Printre laureaţii care au obţinut cel puţin două premii îmi face plăcerea să-i amintesc pe Dumitru D. Ifrim, Clelia Ifrim, Magdalena Dale,Mioara Gheorghe şi Manuela Miga din Bucureşti, Radu Patrichi şi Elena Manta Ciubotaru din Constanţa, Iulian Dămăcuş din Gherla, Maria Tirenescu din Cugir.

O dovadă a creşterii numărului de premii e aceea că acestea erau publicate într-un singur număr al revistei Haiku.În ultimii doi ani colegiul de redacţie s-a văzut nevoit să publice poemele premiate în ambele numere.

În încheiere aş dori să fac o trecere în revistă a poemelor premiate în decurs de un an. Am ales anul 2007, fiind un an încheiat şi deci cifrele sale se pot constitui într-un bilanţ. Pe de parte e anul cu cele mai multe poeme premiate, datoritţ creşterii numărului concurenţilor şi a calităţii poemelor trimise la concursuri, dar şi pentru aceea că trei dintre concurenţi au avut un număr mare de poeme premiate. Astfel, Maria Tirenescu, Vasile Moldovan şi Magdalena Dale sunt laurea’i ai primei ediţii a concursului internaţional RAGUNATHA IYER MEN AWARD pentru cele 327, 273 şi respectiv 154 de poeme şi fotografii publicate în revosta indiană WONDER HAIKU WORLDS.

Dacă până în acest an autorii români au primit premii mai mult pentru haiku iar câţiva dintre elevii talentaţi din Constanţa, pregătiţi unii profesori care se află aici în sală, şi pentru haiga, acum genurile premiate se diversifică. Astfel, apar cele dintâi premii premii pentru tanka (Eduard Ţară premiul special la un concurs din Japonia şi Magdalena Dale, trei premii la Concursul Tanka Splendor din S.U.A. De asemenea, revista MOONSET (Apus de lună) acordă prima distincţie unui senryu de Vasile Moldovan. De asemenea, limba engleză nu mai deţine monopolul premiilor. Eduard Ţară şi Valentin Nicoliţov sunt premiaţi în limba franceză, iar acelaşi Eduard Ţară mai primeşte premii şi menţiuni pentru poeme scrise sau traduse în italiană, spaniolă, portugheză şi germană.

Deşi sunt convinsă că mulţi dintre dv. le-au citit, consider că e şi util şi frumos să ne reamintim împreună poemele premiate anul trecut.

Haiku Calendar Ludbreg, 2007

Sfârşitul ploii-

vechea barcă a tatei

plină cu stele

Eduard Ţară

Pretutindeni verde…

să ne rugăm pentru

ploaie

Adina Enăchescu

Cu fiecare

croncănit de cioară

mai cade o frunză

Vasile Moldovan

Pe piatra udă

o pasăre mai stă încă-

meditaţie

Petre Flueraşu

SURUGA BAIKA FESTIVAL, JAPONIA, 2007

Un pisc în ceaţă-

vechi poem de dragoste

apropae uitat

Eduard Ţară

The First Love Haiku Contest, Canada, 2007

Pe frânghia de rufe

briza serii dezbracă

luna de kimono

Atârnând pe frânghie

rătăcită printre scutece

rochia de mireasă

Vasile Moldovan

The Still in the Stream Haiku Contest, Canada, 2007

Amorţit de frig,

în cuibul gol al rândunicii

ultimul fluture

Vasile Moldovan

PRIX DU LION, Monpellier, France, 2007

Cum să te iubesc

când tu faci o comedie

din viaţa mea?!

Valentin Nicoliţov

Februarie-

clovnului îi surâde

omul de zăpadă

Eduard Ţară

The Nippon 2007 Haiku Contest

După asfinţit

câţiva licurici luminează

drumul câinelui

Vasile Moldovan

The Genkissu Spirits Up! Hekinan Haiku Contest, 2007

Câţiva licurici-

în pânnza de păianjen

stele căzute

Eduard Ţară

Apus îndepărtat-

valurile mării vin lin spre mine

ca un prieten necunoscut

Clelia Ifrim

CASCINA MACONDO, Torino, Italia, 2007

Cântecul cucului-

muntele îl multiplică

pentru mama mea

Ana Ruse

Stea căzătoare-

doar o monedă

într-o fântână

Eduard Ţară

Matsuo Basho Poetry Offerings, 2007

Frunze arzând-

prin norii de fum

primele stele

Adina Enăchescu

Primul mugur-

mi-aminteşte de durerea

măselei de minte

Eduard Ţară

The R.H. Blyth International Haiku Contest,2007

Nimic în faţă

nimic în spate-

frunze căzând

Clelia Ifrim

The Haiku International Association Contest, 2007

La cascadă

ignorând zgomotul

privighetoarea cântă

Adina Enăchescu

Mainichi Haiku Contest, 2007

Izvor clipocind

departe vuietul oceanului-

un bătrân suspină

Manuela Miga

Râu nămolos

cu etichetă de firmă,

o zdreanţă plutind

Dan Doman

Sub teiul înflorit

gustând din cana cu ceai-

singur în noapte

Maria Tirenescu

Valurile-ntind pe ţărm

umbra femeii înecate-

lumina sărată în zori

Clelia Ifrim

Pământ presărat cu aur

Gauguin rămâne încurcat -

culturi de rapiţă

Simona Frosin

Închei aici cu precizarea că o parte din poemele premiate ale unor autori - Eduard Ţară, Magdalena Dale, Maria Tirenescu- au rămas pe dinafară. Sunt atât de multe încât nu le-am putut include pe toate.

Voit l-am lăsat la urmă pe cel mai tânăr laureat, Bogdan Ştefănescu, elev înclasa a V-a la Colegiul “Mihai Eminescu” din Bucureşti. Anul trecut, la numai 9 ani el a obţinut premiul I la Secţiunea în limba engleză la World Haiku Association Haiku Contest, 2007, în condiţiile în care majoritatea concurenţilor au fost din Statele Unite, iar cel care a stabilit clasamentul a fost poetul şi editorul american de haiku Jim Kacian. Iată haiku-ul premiat:

Luna recoltei-

împart cu câinele

primul codru de pâine

Între veteranul poeţilor laureaţi (75 de ani) şi mezinul lor (10 ani) există o mare diferenţă de vârstă – 65 de ani. O viaţă de om. Această realitate ne dă certitudinea că prietenii noştri de haiku vor obţine în toamnă şi în anii care vor veni noi şi prestigioase premii internaţionale spre onoare poeziei româneşti şi a celor care o scriu.

Vă mulţumesc pentru răbdarea cu care m-aţi ascultat.

ADDENDA

haiku-ul Soniei Maria Coman , premiat in 1999 :

zi de munca ---
macii rosii striviti
de un car cu lemne.

In 1997, Serban Codrin este premiat cu haiku-ul :

Nopti fara greieri ---
ceva i se intampla
universului.

si tanka premiata in 1997 a lui Serban Codrin :

Cale Laptelui
in strachina cu apa
a tamplarului ---
m-asez la masa de lemn
cu lingura in mana.

Haibunul între jurnal de călătorie şi proză poetică

2008-09-11T17:59:00.001+03:00

Anastasia Dumitru, absolventă a facultăţii de filologie, Constanţa, cu masterat în literatura romănă contemporană este profesor GR I la LICEUL TEORETIC ,,L. BLAGA” CONSTANŢA. A publicat în revistele Albatros, Congruenţe, Nelinişti metafizice, Dreptul la demnitate, Tribuna învăţământului, Porto Franco, Renaşterea culturală, EMEL (IDEAL), Nelinişti metafizice, Contrafort, Amurg sentimental, Dinamis, Dor de dor. a fost prezentă în 7 antologii de poezie şi a publicat 2 cărţi pentru copii. Textul de mai jos a fost prezentat la colocviul de haiku de la C-ta, ediţia a XV-a, 5-7 septembrie 2008.

*

Jurnalul de călătorie vs proza poetică

,,Omul care scrie nu e niciodată singur.”( Valery)

Jurnalul este o specie a genului autobiografic ce conţine însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente: operaţiuni militare, ale unei expediţii, ale unei călătorii pe mare (jurnal de bord). Am selectat câteva definiţii ale acestui gen, date de unii critici români. Eugen Lovinescu într-un interviu din 1937, în Adevărul literar şi artistic definea jurnalul ca ,,o aruncătură de peniţă, lavă izbucnită sub presiunea unei emoţii, impresii nemijlocite şi pasionale”. Eugen Simion clasifică jurnalul ca pe o confesiune (literatură autobiografică), care poate fi de trei tipuri: tipul oratoric: -sf. Augustin; tipul dramatic- Cellini, tipul poetic sau problematic Jean Jeacgues Rousseau.[i] ,,Orice jurnal de călătorie este un extaz al şocului şi al meditaţiei”, continua Eugen Simion[ii]. Jurnalul este o literatură a confesiunii, sinceritatea fiindu-i caracteristică ,,Dacă am avea curajul să scriem o carte cu viaţa noastră, cu condiţia să fim absolut sinceri, am face o capodoperă”, nota Baudelaire.

Ca gen literar, jurnalul este la graniţă cu celelalte genuri ale biograficului (autobiografia, memoriile). Totuşi există diferenţe între jurnal şi memorii. Jurnalul poate începe la orice vârstă. G. Călinescu spunea că ţin jurnale intime cu precădere adolescenţii şi tinerele femei romanţioase. Este şi nu este adevărat, este de părere E. Simion. E drept cã tinerii şi femeile au predilecţie pentru introspecţie si confesiune. Alţii ţin toată viaţa un jurnal (Amid, Tolstoi, Gide, Junger, Eliade). Jurnalul merge paralel cu desfăşurarea vieţii lor.

Memorialiştii şi autorii de autobiografii încep să scrie, de regulă, când presimt semnele sfârşitului. Deci memoriile şi autobiografiile sunt genuri de bătrâneţe, ele presupun un sentiment de solitudine, dorinţă de retragere din lume, reculegere în faţa destinului. O altă diferenţă ţine de ordinul evidenţei: jurnalul este o adiţiune de fragmente, cu pauze temporale mai mari sau mai mici fără nicio preocupare de linearitate, în cronologie.

Această scriitură este una autentică, sinceră, credibilă. Este o iluzie că ne putem detaşa complet de sensibilităţile noastre atunci când încercăm să descriem sau să evocăm paradisul pierdut al copilăriei sau nebuniile tinereţii îndepărtate... De aceea sinceritatea, adevărul sunt noţiuni care nu trăiesc independent de naraţiunea diaristică.

Scrierea jurnalului se face în solitudine. Călinescu sugera ,,creatorul să fie o oră pe zi inactual, detaşat de contingent pentru a fi mai aproape de mituri”. ,,Caută creatorul singurătatea, acea singurătate bucuroasă de care vorbesc şi filozofii” se întreabă E. Simion [iii].

De asemenea, jurnalul de călătorie este legat de poezie prin autenticitatea comunicării directe a sentimentelor, aşa cum proza haikai (haibun) sau jurnalul de călătorie (haikai kiôbun) este înrudit cu haikuul ca poezie care descrie natura.

Haibunul este o proză poetică, un scurt jurnal ,,brief prose-and-poetry travelogues”. Şi înainte de Bashô, scriitor japonez, jurnalul de călătorie, scris la persoana întâi, cu multe toponime, (utamakura or meisho) sau itinerarii era dominat de un ton melancolic specific poeziei clasice japoneze. Observăm similitudini între literatura japoneză şi cea chineză clasică, daoistă, numită Zhuangzi, cu ajutorul cărora scriitorii de haiku esenţializau, creând şi transformând frumosul. Zhuangzi, este un termen care desemnează atât lucrarea lui Dao, în manieră naturală, prin care fiinţează toate şi se transformă, cât şi existenţa în sine. Această ipoteză estetică i-a permis lui Bashô să transforme haibunul ca semnicant într-un semnificat poetic, este de părere prof. univ. Peipei Qiu, în cartea The Author of Bashô and the Dao, şi să descopere frumosul în locuri şi lucruri care nu erau descrise în renga. Toponimele au devenit semnificat odată cu folosirea haikuului. Odată cu primul său mare jurnal de călătorie, Bashô devine un rătăcitor prin ochii căruia sesizăm frumosul pe care îl reliefează. Structura textului său reflectă şi simplitatea unui om dornic de o viaţă singuratică, a unui meditativ. El e un mistic ce descrie teme profunde, universale cu ajutorul unor imagini simple de natură. Basho a adus "the Way of Elegance" care depinde de influenţa poeziei chineze. De altfel, pentru el, literatura era un mod de viaţă, iar poezia - o cale de iluminare. Ne îndeamnă ,,să nu mergem pe calea maieştrilor, ci să căutăm/ să cercetăm ce au văzut ei.” ("Do not follow in the footsteps of the old masters, but seek what they sought.") El a găsit o cale autentică, simplă de a revela misterul lumii, acesta este meritul lui Basho şi, în general, al literaturii japoneze.

În ultimii zece ani ai vieţii Basho a făcut căteva călătorii, care l-au inspirat, de aici natura contemplativă a poeziei sale. Basho a scris haibun, de exemplu: Oku-no-hosomichi (The Narrow Road to the Far North; 1689; Eng. trans., 1974), în trad. ,,Calea îngustă spre nordul îndepărtat”. În textele sale se confesează că după ce a ieşit din oraş s-a eliberat de presiunea civilizaţiei, comparându-se cu un melc ce şi-a lăsat carapacea ,,a snail without its shell” şi se întreabă dacă vrea să plece vreodată înapoi ,,I'm beginning to wonder if I'll ever want to leave”. Se bucură de munţi, de inscripţia lăsată de un călugăr şi se abandonează naturii, pe care o consideră poezie ,,I give myself wholly to this one concern, poetry”. Descrie toate acestea într-o scrisoare adresată unui prieten în 1690, fiind un text reprezentativ pentru proza lirică sau haibun, unde descrie coliba în care a locuit câteva luni şi încheie cu un haiku.

Dacă este să facem o retrospectivă a literaturii române şi să studiem evoluţia jurnalui, putem sesiza că timp de secole, literatura noastră s-a putut mândri cu veritabili condeieri, cu personalităţi literare, care au realizat opere de o măiestrie fără seamăn. Astfel, marii critici vorbesc despre Dimitrie Cantemir, Dinicu Golescu, Vasile Alecsandri, Gh. Alexandrescu, Boltineanu, V. Alecsandri, A. Russo, Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, Geo Bogza, Alexandru Vlahuţa şi mulţi alţii, care au contribuit la îmbogăţirea fondului literar în ţara noastra, impunându-se, în special, prin scrierile lor, recunoscute şi în literatura universală ca fiind capodopere ale prozei poetice.

Încă în opera cronicarilor regăsim câteva elemente specifice jurnalului de călătorie. Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Importanţa cronicilor este, în primul rând, de ordin ştiinţific prin valoarea documentară a textelor, iar, în al doilea rând, valoarea literară derivă şi din faptul că letopiseţele consemnează unele evenimente trăite de autori, deci sunt primele scrieri memorialistice. Găsim în formă rudimentară procedee ale prozei artistice: naraţiune, portret, descriere şi dialog.

S-a remarcat dominanta lirică a creaţiei lui Antim Ivireanu (a se vedea descrierea furtunii pe mare- ,,mi se pare că aş vedea înaintea ochilor mei chipul ei... că se înalţă valurile ca nişte munţi”). De asemenea, Dimitrie Cantemir, povestind despre alţii, povesteşte şi despre sine; din acest punct de vedere, opera este modernă exprimând sentimentul de înstrăinare, de însingurare şi de imposibilitate de a transmite celuilalt. Valoare literarã artisticã rezultă în cultivarea epicului enciclopedic de naturã digresivã; întâlnim astfel digresiuni epistolare, oratorice sau frumoase descrieri de naturã, de exemplu descrierea Nilului. Dinicu Golescu prin cea mai importantă lucrare a sa ,,Însemnarea călătoriei" (Buda, 1826), în anii 1824, 1825 şi 1826 scrie,, întâiul jurnal de călătorie de studiu”[iv]. El are ocazie să călătorească în Europa, vede Ungaria, Austria, vizitează câteva oraşe din nordul Italiei, o parte din Elveţia şi Bavaria. Această călătorie îl sileşte ,,să apuce condeiul". Golescu, văzând că toţi călătorii de care era înconjurat, îşi însemnau impresiile, ia şi el condeiul în mână şi porneşte în calea descoperirii scrierii maiestuoase, aşternând pe foaie absolut tot ce vedea în drumul său, deoarece voia ca toţi compatrioţii săi să cunoască prin intermediul lui, minunile acestei lumi învăluite în mister. Cartea lui Golescu se poate citi şi azi cu interes deosebit. Ea ne arată cum un spirit deschis la toate ideile noi poate să pătrundă în viaţa şi obiceiurile altor popoare, pe care le vede în drumul său; dar ne arată cum iubirea de ţară îndeamnă pe oamenii de seamă din acel timp să se adreseze la ,,Evropa cea lumintă" pentru ca să imite ce se va putea spre folosul patriei. Cartea este o sinteză a transformărilor sufleteşti încercate de români la începutul veacului XIX, când au intrat în contact direct cu civilizaţia apuseană. ,,Golescu are nu numai spiritul de panoramă, dar şi sentimentalitatea uşoară a celor de jos”.[v]

Romantismul, care se afirmă în literatura româna, în preajma anului 1830 este curentul literar care încurajează scrierea de jurnale de călătorie. O concepţie nouă şi o sensibilitate diferită se resimt în această mişcarea literară, în poezie în primul rând, odată cu apariţia noilor generaţii de scriitori, formaţi, cum se exprimă Alecu Russo „în larma ideilor noi”. Dealtfel, condeierii literari sunt preocupaţi nu de a răsturna nişte dogme teoretice, proclamând libertatea de creaţie, ci de a crea o literatură originală, românească, expresie a vieţii poporului român, cu obiceiurile şi cu tradiţiile acestuia, cu aspiraţiile sale vitale spre unitatea şi independenţă naţională, spre progres şi civilizaţie. Spre 1830 romantismul se afirmă deschis în literatura româna din Principate. El e marcat de elegii, în nota lamartiniana, scrise de Cârlova (Înserare), Grigore Alexandrescu (Adio la Târgovişte, Meditaţie), Heliade Radulescu (Dragele mele umbre, O noapte pe ruinile Târgoviştei), de meditaţii influenţate de Young (Bolliac), ori Volney (Cârlova, Alexandrescu, Heliade). Se manifestă interes pentru Lamartine, ale cărui Meditaţii influenţează poezia tânăra românească din această perioada: tentaţia naturii, descrisă somptuos, melancolia gravă şi solemnă, cu versul muzical desfăşurat larg, în cadenţa de orgă. Ideea Daciei literare, este integrată unui program mai larg urmărind coordonarea mişcării literare de pe întreg teritoriul vechii Dacii, crearea unei literaturi cu adevărat originale, inspirate din tradiţiile istoriei eroice a naţiunii, din obiceiurule acesteia, din frumuseţile naturii ale ţării.

Sub atari auspicii precumpanitor romantice, în acest context s-au dezvoltat mai multe specii poetice: elegia şi meditaţia socială, balada şi legenda istorică, poemul epico-liric sau în proză: nuvela istorică, jurnalul de călătorie, toate colorate romantic.

A. Russo, poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar român, ideolog al generaţiei de la 1848, născut la 17 martie 1819, în Chişinău a scris jurnal. Copilăria scriitorul şi-a petrecut-o la ţară. Cu mulţi ani mai târziu, în ,,Amintiri", el îşi va aduce aminte de un frumos sat basarabean, ,,răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului", unde ,,moşnegii spuneau de turci şi tătari… de Ileana Cosânzeana, de fraţii din luna, de lupte şi năvăliri”. Aici, din vârsta fragedă, în sufletul lui au prins rădăcini lăstarii dragostei pentru popor, poezia populară orală şi limba strămoşească, dragoste pe care o va purta vie toată viaţa. Este autorul volumului Cântarea României. Împreună cu Alecsandri întreprind o călătorie în ţinuturile Neamţului, intrând în contact cu frumuseţea folclorului, cu peisajul românesc. Acestea toate, călătorii şi impresii, vor deveni material etnopsihologic pentru celebra Piatra Teiului. ,,Natura, simpla natură, resimţită de o inimă naivă şi nu de un spirit învăţat, trezeşte cântecul său, desprins parcă de pe harfa lui David.”[vi] Cântarea României ne aduce astfel mai mult dovada sentimentului naturii, decât a viziunii ei”, continua T. Vianu, care citează descrierea satului în amurg, cu miros de tei. ,,Nu este simţ să nu vibreze, ne aduce în faţă imaginea unui om viu şi sensibil, pe care gustul modern îl va prefera poate sublimului profet romantic.”[vii] De asemenea, criticul va aprecia simţul muzical, pe care niciun scriitor până la el nu l-a avut. ,,Şi-ul lucrează ca un ,,legato muzical”, ca un procedeu magic şi incantatoriu”, menţiona T. Vinau. De o sensibilitate aparte sunt descrierile şesurilor: ,,Unde soarele se vedea atât de frumos...unde câmpiile sunt strălucite, ... şi pâraile răcoroase, ...unde ceriul e dulce...acolo e ţara!” (,,Cântarea României“) De la Russo încoace, prozatorii români ,,vor dori să prindă viaţa, să evoce omul şi natura, să mişte prin povestirea unor întâmplări reale, mai puţin însă să convingă sau să îndrumeze.”[viii] T. Vianu concluzionează ,,sentimentul naturii apare în proza românească odată cu Alecu Russo.”

Scriitorul paşoptist este conştient de utilitatea jurnalului de călătorie. Piatra Teiului este subintitulată Fragment dintr-o călătorie în munţii Moldovei şi reprezintă o capodoperă, un imn închinat naturii, mult înaintea lui Hogaş sau Sadoveanu. Legenda începe cu referinţe asupra importanţei călătoriei ,,Mulţi dintre compatrioţii noştri s-au dus, se duc şi se vor mai duce poate în străinătate. Călătoria e un lucru frumos şi bun, care ne dezvăluie, cu mult mai bine decât cărţile, viaţa intimă a civilizaţiilor...” Russo enumeră locurile pe care le vizitează românii: Veneţia, Florenţa, Roma, Alpii ş.a. ,,Cine n-a trecut printre însemnările-i de călătorie efectul soarelui în cascada de la Giessbach, cine n-a admirat şi n-a descris un asfinţit de soare pe Rhighi, cine n-a simţit nimicnicia omului în faţa uriaşilor Alpi cu piscuri de nea, cu brâul de verdeaţă întunecoasă, ca un simbol de nelămurit? Mai mult, noi, oameni fericiţi, abia răsăriţi la faţa pământului, ne-am dus să ne plimbăm trândăvia ori nefericirile până şi prin pădurile feciorelnice ale Lumii Nouă; şi după ce am străbătut o parte a lumii, după ce am grămădit atâtea nume de oraşe şi atâtea poziţii geografice, numai ţara noastră nu ne-o cunoaştem, ţara noastră, care, după gazeta zilei, ar fi măsurând 500 de mile pătrate. De ce oare?” Scriitorul explică frumuseţile Moldovei ,,Moldova cuprinde tot felul de vederi, vesele, întunecoase, câmpeneşti, îmbogăţite de podoabele naturii. Mai are apoi un caracter nelămurit de suavă melancolie, (însemnările noastre) ca parfumul unei flori delicate. Are un nu ştiu ce primitiv în pretenţia colinelor ei, care te fac să-ţi uiţi viaţa cu necazurile-i de fiecare clipă şi te adorm într-o blândă şi mută admirare. Visare a sufletului, care-ţi adoarme durerea sub un văl de uitare, găseşti pe costişele-i singuratice, în fânaţurile-i deşerte, în pădurile acelea care nu cântă decât pentru ele; din toate izvorăşte parcă o cântare sublimă de păreri de rău şi de resemnare, de amară milă, apoi de zâmbet şi mai amar încă! În tăcerea câmpiilor ei simţeşti poezia unui bocet, apoi lacrimile întristate şi necontenite ale aceluia care singur se plânge de sine; parcă vezi pe un om care moare şi-şi întoarce ochii topiţi către soarele vesel pentru alţii, dar palid şi fără raze pentru dânsul. Parcă vezi în icoanele ce te înconjoară stingerea tinereţii, melancolia (în.n) unei luciri slabe pe un lac liniştit. Stăruieşte în natura aceasta singuratică o simţire adâncă de descurajare, o veşnică vorbire cu sine însăşi a unei păreri de rău, a unei dureri, apoi o privire sfioasă, în ceaţa zării, către viitor! Simţeşti parcă în bocetul înăbuşit şi fără contenire zvâcniri de nădejde, prăpăstii de îndoială, melodioase cânturi de slavă, o poezie fără nume, (în. noastre) care te pătrunde, pe care o respiri cu aerul, dar care n-ar putea fi tălmăcită în nicio limbă omenească — ceea ce marele poet a numit ,,voci interioare", sfătuind între ele, vorbindu-şi o limbă necunoscută, faţă de care limba noastră omenească nu-i decât o palidă copie.”( Idem pag. 228).

Autorul ne îndeamnă la visare, la melancolie ,, Fă-ţi un drum din gândurile tale, ori aruncă în trecere o privire de admiraţie înlăcrimată spre Neamţ, lasă altă lacrimă în locul acela cu nume poetic care se cheamă Valea Albă, pe unde rătăcesc umbrele războinicilor lui Ştefan!” Regăsim primele elemente de autenticitate, care vor fi din recuzita scriitorilor moderni, textualişti, cum îi clasifică M. Mincu [ix], numind tehnica ,,un modus scribendi, prin sinceritate sau autenticitate”. Scriitorul are conştiinţa actului scriiturii şi se adresează direct receptorului ,,Eu, cel care vorbesc acum şi critic şi eu multă vreme am petrecut, nu criticând această biată ţară, dar necunoscând-o. Câteodată cugetam privind cu ocheanul în zări de pe dealul Copoului...” sau ,,Vă rog să mă iertaţi deocamdată de toate cugetările, observaţiile şi tablourile, căci şi-aşa mi-i destul de greu să-mi păstrez cumpăna în gingaşa căruţă în care mă aflu.”[x]

Sunt elocvente aceste pagini pentru a justifica jurnalul de călătorie. De altfel, îşi delimitează secvenţele, în număr de cinci, cu cifre romane. În data de 4 septembrie, descrie natura, evocând zilele tinereţii ,,Cât de repede trec zilele iluziilor! Cât de frumoase erau visurile mele şi gingaşe! Lasă-mă să răsuflu! O, te recunosc, adiere dulce! Cât de bine îmi umpli pieptul! De pe ce piscuri ai cules miresmele tale?”. În data de 7 septembrie descrie plimbarea pe podul de pe Bistriţa ,,soarele în asfinţit se joacă cu undele. Iată-l cum le suceşte ca pe nişte solzi, iată-l într-un snop de raze lăsându-se la vale, şi de câte ori valul bate ţărmul, parcă rămâne o rază la mal. Între munţii care o strâng, apa lunecă sub o plută uşoară, pe care o cârmuieşte un copil, repetându-şi refrenul, modulat, ca şi plângerea pitulicii, enigmă dureroasă de îndoială şi de nădejde, de prelungă tristeţe, blând, tărăgănat, pe care munteanul îl şuieră de când începe să rostească cuvântul de mamă! Întunecată şi îmbrăcată cu brazi bătrâni, cu coastele brăzdate de râpi, care se prefac la topirea zăpezilor în şuvoaie mânioase, rostogolindu-se cu tunete şi trezind în fuga lor nebună ecourile, se prelungeşte la stânga lanţul Cernegurei, numită aşa fel în limba figurată a ţării pentru că culmea ei cea mai înaltă stă aproape totdeauna învăluită de aburi; din dreapta, între Cozla şi Chetricica, care par două străji puse de pază oraşului încă din copilăria lumii, se desfăşoară Piatra. Încet-încet zgomotele tac; numai clopotele undelor, pe care vântul întărit le bate de ţărm, se mai aud şi vuietele necunoscute ce străbat noaptea şi înfioară pe ciobanii care se cheamă şi-şi răspund de pe munţi.” Urmează Itinerar, Poezie ,,Bistriţă, apă dulce,/Care bea nu se mai duce. Avem de-a face cu poezie primitivă, în care nu mă pricep. Şi într-adevăr, nu ştiu dacă înrâurirea apei ori primirea ce ţi se face te leagă de Piatra. Piatra trebuie să rămâie în amintirile mele, căci aici am văzut din nou, am atins şi am simţit munţii.” Apoi la data de 11 septembrie, ne prezintă intrarea în munte ,,Aici vederea e fără pereche. Poteca e strânsă la dreapta de o coastă repede încununată de un mănunchi de copaci, la stânga de o prăpastie oablă, în fundul căreia mugesc undele albăstrii ale râului, în faţă, munţii, aburind parcă, înalţă văzduhul şi soarele, care răzbate prin brădeturile culmilor, argintează spuma valurilor. O poezie nespusă stăpâneşte priveliştea aceasta. Albastrul întunecat al munţilor, şuvoaiele, care saltă în arcuri din coastele lor, se desfac cu putere deasupra unui şes larg şi înverzit, liniştit şi zâmbitor, cu nenumărate ogoare de păpuşoi, care-şi leagănă spicele în voia vântului uşor.”

Cu un talent desăvârşit descrie Bistriţa în asfinţit ,,limpede şi măreaţă vine şi-şi sfarmă valurile de stâlpii podului, aducând cu ea aerul răcoros al munţilor. Soarele în asfinţit se joacă cu undele. Iată-l cum le suceşte ca pe nişte solzi, iată-l într-un snop de raze lăsându-se la vale, şi de câte ori valul bate ţărmul, parcă rămâne o rază la mal. Între munţii care o strâng, apa lunecă sub o plută uşoară.” Russo trăieşte o stare afectivă profundă marcată şi grafic prin semne de exclamare, de întrebare sau prin puncte de suspensie. ,,Într-adevăr munţii noştri sunt frumoşi, măreţi, arătând mii de vederi pitoreşti, dar singuratice, care-ţi plac numai dacă eşti într-adevăr îndrăgostit de aşa ceva, şi acoperite de vălul acela nebulos de melancolie, care alcătuieşte deosebirea peisajelor noastre, vederi.” Piatra teiului este un imn al naturii ,,În faţa acestora ochiul rămâne uimit, judecata neputincioasă. În faţa munţilor noştri sufletul se lasă dus de visare: ca-ntr-o elegie fără sfârşit. Parc-ai vedea măriri căzute, ori suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieţii. Am crezut multă vreme ca mulţi oameni că drumurile, călătoriile înveselesc. Astăzi cred dimpotrivă, că întipăresc în sufletul nostru un fel de simţire de nedesluşită şi atrăgătoare tristeţe. În trăsură, plecat puţin pe-un cot, îmi place să-mi aţintesc ochii în zări. În mişcarea regulată, toate amintirile îmi vin una câte una. Mă cufund în trecut şi visez la zilele duse. Toate micile întâmplări care alcătuiesc viaţa unui om se desfăşoară domol. E un farmec viaţa aceasta de oboseli şi de lene, de mişcare şi de somn, care învederează sistemul lui Xavier de Maistre, în care trupul nu-l simţeşti decât după câteva zguduituri mai tari ale căruţei.” Va descrie locuitorii şi tezaurul folcloric: ,,Adesea, în clipe de înălţare, sunete dumnezeieşti prin măreţia şi melancolia lor se prelungesc pe strunele vechi, ca ecouri în văi şi o lacrimă se prelinge din ochii vicleni ai lăutarului. La partea aceea aşa de mare şi de naivă, unde un drumeţ întreabă: ,,Cine trece-n lunca mare...”

Piatra teiului se încheie cu adresarea directă către lector, în care scrie că opera este una memorialistică, este un jurnal de călătorie ,,Cititorule şi respectabil public, pentru că soarta, care orânduieşte aşa de ciudate lucruri când îşi dă osteneala, a vrut ca amintirile unui călător, îngropate în portofoliul lui şi care nu-s cu adevărat frumoase decât în amintire, să ajungă obiect de publicare, declar, părăsind orice amor propriu, că eu mă dau frumuşel deoparte şi las pe Diavol să se descurce cu dumneavoastră cum o putea. Treaba lui ş-a dumneavoastră. — Am zis.” Iată elemente ale autenticităţii şi ale oralităţii întâlnite în 1840, mult înaintea lui Creangă. ,,Dacă din întâmplare faci o plimbare sentimentală pe colinele care încing Iaşii la apus, ... uimirea ce te cuprinde e mare pe cât de frumoasă e panorama pe care o desfăşoară Iaşii. Poetule, ascuţeşte-ţi creionul; artist, pregăteşte-ţi penelul... Apropiat de coborâşul repede al colinei, privirea se cufundă într-o largă şi nemărginită vale cu covor de iarbă, încărcată la hotarul ei din sus de bălţi întinse, pe faţa cărora vântul clatină pământurile gingaşe cu puf auriu ale unei păduri de stuh; din vreme în vreme, zboruri de raţe şi singuratice gâşte sălbatice, speriate cu nepusă masă de vreun vânător neamţ, se înalţă, chemându-se cu strigăte aspre. Mâlos, Bahluiul, ieşind din balta pe care a format-o, străbate domol câmpia, scăldând, la dreapta şi la stânga, fâneţe şi imaşuri, pe care pasc turme de oi, de vaci şi de bivoli hâzi, bălăcindu-se toată ziua în noroi; apoi atinge din fugă poala murdară a mantiei Iaşilor... Cum vrei dumneata să mă plimb? Dacă n-avem plimbări! — Blestem! Dar tot ce vă înconjoară nu e alcătuit din locuri frumoase, puncte de vedere când sălbatice, când înveselitoare; şi de păduri cu blânde taine, e adevărat fără artă, fără alei greblate şi nisipite, dar cu ascunzişuri umbrite de stejari, de tei mirositori, îmbălsămate de măcieşi şi toporaşi! Şi valea sfârşită cu iazul zis al Mitropolitului, aşa de poetic, aşa de plăcut în sălbătăcia lui, aşa de melancolic în asfinţit, când razele tremurătoare ale soarelui îşi sting în el ultimele lor focuri! Cu mare cheltuială, stăpânirea a plantat o grădină regulată, cu boschete, cu bănci, cu pavilioane, cu drumuşoare bine îngrijite, pe care picioarele delicate ale cucoanelor noastre pot să le atingă fără a-şi face rău[xi]”. Iată memorabile pagini de proză poetică din secolul al XIX-lea aparţinând lui Russo.

Alţi scriitori comentaţi de T. Vianu în cap. III, Călătorii romantici, sunt Grigore Alexandrescu şi V. Alecsandri. Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810 Târgovişte- d.25 noiembrie 1885 Bucureşti), poet liric scrie, mai întâi, meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine. Cea mai reuşită este Umbra lui Mircea la Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica). T. Vianu îi va aprecia puternicul simţ de observaţie.

Referindu-ne la V. Alecsandri, putem afirma că este un veritabil călător romantic, scriind proză poetică. În evoluţia artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puţin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelaţie cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri. Ne interesează numai prima şi a doua etapă, deoarece în a treia revine la teatru. Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florenţa, Doine şi lăcrimioare). Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada paşoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă şi în Deşteptarea României şi, de cele mai multe ori se prelungeşte prin unele texte până după Unire. O a doua etapă, aşa - zis de limpezire, de obiectivare a viziunii şi mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele Călătorie în Africa şi atinge expresia artistică matură în pasteluri şi în unele legende.

Meritul lui este de a fi creatorul pastelului ca poezia descriptivă, ca tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în creion moale, uşor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigenţe specifice: compoziţie, colorit, echilibru. Alecsandri a dat formă concretă unei tendinţe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toţi poeţii sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Macedonski, Coşbuc, Pillat, Voiculescu. Pastelurile lui Alecsandri descriu cadrul natural privit cu obiectivitate. Tudor Vianu recunoaşte marele talent al lui Alecsandri de a surprinde elemente noi din călătoriile acestuia. Scriitorul a călătorit foarte mult şi a scris jurnal. În vara anului 1845 se îmbarcă pe vasul ,,Ferdinand”, din Galaţi, spre Constantinopol. Impresiile şi le-a notat într-un carneţel (,,Memoranda”). Vizită câteva moschei, moscheea sultanului Ahmet, moscheea lui Baiazid (a porumbeilor), Sf. Sofia, Hipodromul cu obeliscul lui Teodosie. În luna mai face, timp de 10 luni, o călătorie prin Asia, Africa şi Europa, se îndrepta de la Smirna spre Triest, coborând spre Veneţia. Apoi pleaca prin Triest, Salzburg, Paris, iar din Marsilia se îmbarcă spre Napoli, unde a stat ceva vreme, după care s-a întors în ţară. La 3 iunie 1872 ajunge în Elvetia, apoi în Paris. În vara lui 1883 făcea o lungă plimbare încântătoare pe malurile Rinului, prin Olanda, Anglia, Franţa.

Apreciat în timpul vieţii îndeosebi ca poet, Vasile Alecsandri se relevă generaţiilor următoare ca un prozator de talent, fin şi spiritual. (,,Balta Alba” , ,,Călătorie în Africa”). În ,,O primblare la munţi” scria ,,lumea întreagă era atunci a noastră! Ce ne păsa nouă! În ceasul acela nime dintre noi nu şi-ar fi dat locul său nici măcar pe un tron. Nu voi uita niciodată impresia ce am primit la cea minunată privelişte! Admirarea noastră negăsind cuvinte ca să tălmăcească, s-au răsuflat prin vro două duzine de A! Şi de O! Carele s-au ridicat spre ceruri ca nişte imne de laudă”.

Călătoria în Spania şi Africa din 1853 solicită puternic darurile vizuale ale scriitorului, în special în descrierea apusului de soare ,,era ceasul în care sufletul se părtunde de o dulce melancolie şi se înalţă pe plaiurile cereşti de merge să se închine lui Dumnezeu.” T. Vianu precizează rolul pe care îl au cuvintele ,,fantastic” şi ,,fantasmă” în prezentarea peisajelor.

Tot în cap. ,,Călătorii romantici”(Arta prozatorilor români) sunt incluşi I. Codru-Drăguşanu şi D. Bolintineanu. Primul a scris ,,Pelerinul transilvan” în urma călătoriilor din 1835- 1844. Porneşte din ţara românească şi ajunge în Austria, Italia, Germania, Franţa şi Anglia. În acest timp scrie unui amic gândurile şi impresiile. Vianu apreciază ,,lăcomia cu care soarbe impresiile în tot timpul călătoriei sale, darul de a reţine esenţialul, pătrunderea psihologică, umorul care fac din I. Codru-Drăguşanu o figură aproape unică în vremea sa.”[xii] Concluzia criticului este că ,,dacă prin călătorul romantic Alecsandi s-a introdus în proza românească pitorescul exotic, prin pelerinul transilvan I. Codru-Drăguşanu domeniul nostru literar s-a îmbogăţit cu exotismul moral.”( idem pag. 76).

Un alt călător romantic este D. Bolintineanu. Scriitorul se destăinuie în jurnalul de călătorie, care este rodul literar al exilului, doreşte să ne expună şi istoria locului, ,,să ne instruiască, nu numai să ne comunice viziunile şi impresiile sale.” (op. cit. pag. 78) Bolintineanu este pictor şi poet în aceeaşi măsură ,,pictorul depune atunci penelul şi poetul liric intervine pentru a-şi spune adânca lui posomorâre. La 9 martie 1853 Bolintineanu îşi puse în gând să vadă Ierusalimul de Paşti. Trecu pe la Smirna, Samos, Rodos, Alexandria, Tripoli, Beirut, Iafa. Prin Gaza se îndreptă spre Ierusalim, văzu Muntele Măslinilor, grădina Ghetsemani şi celelalte, apoi făcu o excursie la Iordan, trecând în Valea Ierihonului, la Marea Moarta, în Betleem. Luându-se după alţii, capăta gustul de a vedea Egiptul. Astfel, se îmbarcă pe o corabie de mărfuri din Alexandria, mergând spre Cairo şi contemplând Sfinxul, piramidele. Pentru a-şi împărtăşi sentimentele cu ceilalţi, după aceste expediţii a scris ,,Călătorii”, unde descrie mai exact locurile văzute şi minunăţiile ascunse în adâncurile acestora. Pentru D. Bolintineanu călătoria devine iniţiatică, este pelerinaj.

În evoluţia sa, în literatura noastră îi mai avem pe Odobescu cu jurnalul epistolar, interesat de artele plastice, la fel cum Filimon, de muzică. Toţi vor să ne transmită impresii, să ne informeze. Decorativă la Odobescu, sau hieratică la Hogaş, deopotrivă de străina omului şi ducând o existenţă orgolioasă şi de sine stătătoare, la Mihail Sadoveanu natura este pavaza nedespărţită a omului. Adevărate paradisuri terestre se întâlnesc în descrierile de natura din ,,Împărăţia apelor” şi din ,,Ţara de dincolo de negură”.

Un alt caz este cel al lui Hogaş, care, deşi parcurge traseul cel mai scurt, ne-a lăsat moştenire o uimitoare creaţie a descrierii muntelui. ,,Amintiri dintr-o călătorie’’ este o proza poetică în care autorul îşi exprimă stările sufleteşti faţă de natură. Neobosit călător al potecilor de munte, Calistrat Hogaş ne prezintă măreţia naturii, oferindu-ne multe tablouri literare. De exemplu, în cap. ,,Spre Mănăstiri“, însoţit de o călăuza C. Hogaş alege drumul cel mai lung şi cel mai rău al Varatecului. Cât timp merg pe sub umbra paltinilor şi a fagilor ,,cât lumea de bătrâni” şi prin bolţi de verdeaţă drumul este mai plăcut. Liniştea este tulburată doar de glasul vântului ,,cu un farmec nespus“. Urcă coline ,,lutoase şi seci”, iar după cea din urmă colina se infăţisează ţinutul Bălteştiului prilej pentru a se extazia în Măreţia naturii, ca tărâm de basm ca ,,un cuib de zane”. Peisajul prezentat este perceput atât vizual, cât şi auditiv. Prin elasticitatea tablourilor descrise este o lucrare amplă şi mulţimea elementelor componente formează ceva desăvârsit. Din aceste momente autobiografice nu a ieşit doar un jurnal de călătorie, ci o aventură a cunoaşterii Paradisului pierdut, a naturii primordiale, ,,un rousseuauist aspirând la puritatea sălbăticiei”, scrie Al. Săndulescu[xiii]. C. Hogaş rămâne cel mai important scriitor al muntelui.

Geo Bogza scrie reportaje despre provinciile româneşti, în care autorul procedează ca un fotograf de artă. Talentul său în acest gen este mare. Opera care l-a consacrat ca autor şi care descrie minuţios peisajele întâlnite, este ,,Cartea Oltului”, ce face monografia acestui râu uriaş. De asemenea, Alexandru Vlahuţă în ,,România pitorească”, descriere priveliştile ţării, la fel cum G. Călinescu în ,,Impresii de călătorie” îşi exprimă impresiile în urma vizitei la Kiev, Moscova, Leningrad, 1949 şi ,,Am fost în China nouă” în 1953.

Aşadar, scriitorii, lăsând posterităţii confesiunile lor, au avut o contribuţie importantă la dezvoltarea jurnalului de călătorie ca proză poetică.

Dacă ar fi să căutăm câteva similitudini între literatura japoneză şi cea română, privind proza poetică, atunci ar trebui să ne referim la predispoziţia pentru frumos şi la melancolie ca stare poetică. Chiar dacă distanţa geografică şi temporală este mare, scriitorii au aceeaşi predilecţie de a contempla peisajele, de a cugeta despre trecerea vieţii. Structura jurnalului, a textelor de proză poetică reflectă simplitatea omului dornic de o viaţă singuratică, a unui meditativ, mistic ce descrie teme profunde, universale cu ajutorul unor imagini simple de natură. Melancolia va fi starea de tristeţe a ştiutorului oboist şi dezamagit căruia cercetarea până la drojdii a realului nu i-a slujit decât la pierderea iluziilor şi la adâncirea conştiinţei imperfecţiunii din lume. Melancolia marchează ,,apogeul lucidităţii” sau ar fi expresia unei ,,conştiinţe a limitei”. Motivul melancoliei reapare la preromantici şi apoi face parte din recuzita romanticilor ca semn al reflexivităţii, al sensibilităţii, al receptivităţii la atmosferă, ceea ce face pe apartenenţii lui mai cu seamă deschişi la filosofie, poezie, muzică. Schopenhauer care a teoretizat în parte melancolia romantică, distingea în ea marca nobleţei de caracter. Călătorii romanticii au adâncit astfel enorm conceptul de melancolie în care regăsim identificarea lor, capacitatea de a proiecta stările proprii asupra universului, printr-un sentiment rar de generalizare şi de unitate cu cosmosul. Actantul nu poate fi gândit în afara raportului microcosm-macrocosmos prin trăirea autentică a scriiturii ca ,,modus scribendi” cu ,,modus vivendi.” Aşa explicăm evadările în trecut, tema ruinelor sau nostalgia originilor la romanticii români ca de altfel şi a creatorilor de haibun care au un simţ tot mai dureros al relativităţii lucrurilor.

Există mai multe tipuri de scriitură. Autorul Laurence Sterne urzeşte atât de bine lucrurile în Călătoria sentimentală, încât drumul este doar un pretext pentru a parodia un stil al literaturii de călătorie şi pentru a introduce portrete memorabile şi istorii alegorice. Sterne foloseşte cu mare abilitate formele ironiei şi ale sarcasmului, se bazează pe o retorică foarte complexă pentru a-i judeca pe contemporanii săi. Tonul este savant şi persiflant, făcând apel la intertextualitate. El scrie pentru a mărturisi sentimentele ,,dintr-o nerăbdare de a purcede spre Singurătate”, pentru că ,,Singurătatea este mama iubirii şi a bunătăţii, funcţia ei este stimulativă şi protectoare”. Mărturiseşte în Călătoria sentimentală că ,,aş scrie de când răsare şi până asfinţeşte soarele, ceea ce scriu o să fie citit cu inima deschisă”. Deducem două clauze: una sentimentală şi una scriptică. El scrie pentru a se elibera de iubirea pentru Eliza, de aici sensibilitatea, care pune preţ pe binefacerile singurătăţii. Aşa se naşte proza poetică.

Laurence Sterne îi clasifică pe călători în mai multe categorii: călătorii leneşi, iscoditori, melancolici, înfumuraţi, mincinoşi. ,,Care este scopul călătoriei?, se întreabă autorul străin”. Tot el răspunde ,,cunoaşterea şi îmbogăţirea minţii”. Acesta a fost şi scopul lucrării noastre – o trecere în revistă a scrierii călătorilor melancolici pentru ,,cunoaşterea şi îmbogăţirea minţii”.

Ne vom referi la un diarist român, cunoscut ca poet şi mai puţin ca ,,spirit migrator”, cum îl numea E. Simion, anume M. Sorescu, prin Romanul călătoriilor, publicat în 1999, la editura Fundaţiei ,,Marin Sorescu”. E. Simion, citindu-l, exclamă ,,admirabil!” ,,Se crede că românii sunt sedentari, scrie criticul, aşa am crezut şi eu până ce am cercetat cu luare-aminte însemnările de călătorie ale logofeţilor şi cărturarilor din secolul al XIX-lea şi am observat că, înţelegând spiritul veacului, ei pornesc deodată spre Europa...românii vor să iasă din inerţia răsăriteană pe măsură ce deprind gustul de călătorii. Jălalnicul Dinu Golescu este un exemplu elocvent”[xiv]. Sorescu este un spirit moderat migrator, îi place să călătorească, dar mai mult îi place să se întoarcă. Pleacă în voiaj cu geamantanul plin de caiete şi creioane şi unde ajunge, începe să scrie şi să deseneze. Caută un loc bun, un colţ liniştit şi acolo duce mai departe pe hârtie temele care îl urmăresc ca o umbră.

Jurnalul nu respectă convenţiile literaturii, iar nonficţiunea acestui tip de scriitură se transformă în cel din urmă în ficţiune, cu o retorică proprie. Roland Barthes este de părere că jurnalul este un Album, care lucrat la sânge poate deveni o Operă. Tendinţa este ca Albumul să fie coerent, expresiv, să-şi orgnizeze scriitura şi structura interioară. Spontaneitatea prozei poetice, a jurnalului se lasă lucrată, aşa albumul tinde să capete o coerenţă şi o semnificaţie. Totuşi, E. Simion consideră că jurnalul dacă e rearanjat, atunci îşi trădează libertăţile şi se predă convenţiilor literaturii. ,,Oprea diaristică îşi pierde atuul de bază, adică sinceritatea, spontaneitatea”[xv], atuuri de care aminteam la începutul studiului.

Am încercat să prezentăm câţiva scriitori ai genului, fără să fi epuizat tematica. Întrucât ,,românii au o bună deshidere faţă de confesiune, după cum nota Noica, şi o bună aşezare faţă de acest gen literar, ” după 1989 există o modă a jurnalului. Există mulţi scriitori contemporani care scriu haibun: Clelia Ifrim, Serban Codrin (Slobozia), Manuela Miga, Magdalena Dale, Jules Cohn Botea, Emilia Dumitrescu, Vasile Moldovan, Marius Chelaru, Cristina Rusu (Iasi), Ion Codrescu, Alexandra Flora Munteanu, Stela Moise, Ana Ruse, Radu Patrichi (Constanţa), Maria Tirenescu (Cugir), Ioan Găbudean (Târgu-Mureş), Graţielea Groza (Cluj), Dumitru Radu (Bacău), Lucia Amarandei (Hunedoara), Adina Enăchescu (Râmnicu-Vâlcea), Alexandru Pătrulescu (Drajna-Prahova), etc. Majoritatea prezenţi în antologia de haibun ,,Umbre în lumină”. Printre alte multe cărţi lansate la Constanţa amintim volumele de haibun ,,Porţi în depărtare” (haibun, tanka, haiga) de Mircea Teculescu şi ,,Cioburi în noapte” Petre Fluieraşu.

Încercând să facem o cercetare, o incursiune în lumea creatorilor români de haibunul, i-am cerut Manuelei Miga, autoarea cărţii Haibun sprijinul, rugând-o să ne spună punctul de vedere al dumneaei privind viitorul haibunului în literatura noastră, am întrebat-o ce alţi scriitori ai genului cunoaşte printre contemporani, ce alte cărţi de haibun, s-au mai scris în ultimul timp. Iată răspunsul autoarei: ,,Toate răspunsurile se comprimă în unul singur: nu cunosc între textele publicate la noi sub numele de haibun decât unul care mi se pare demn de acest nume - semnat de Clelia Ifrim, referitor la o ceremonie a ceaiului la care a participat (a fost publicat în Orion cu mulţi ani în urma, prin 1996). Neexistând prezent (cu o floare nu se face primăvara), e mai greu să mă pronunţ despre viitor.”

Iată care este opinia Manuelei Miga în legătură cu antologia realizată de asociaţia de Haiku: ,,Am citit antologia recent publicata la Constanţa: Cornel Atanasiu şi-a însuşit foarte bine stilul lapidar, a creat atmosfera dorită; Angelee Deodhar a înţeles că haibunul nu descrie, nu continuă pe acelaşi ton proza şi a realizat bine saltul, legătura; Magalena Dale şi alte câteva persoane au reuşit să transmită o emoţie, să scrie ceva dinamic, nu doar o descriere plată. E nevoie de toate astea la un loc pentru un haibun. Eu nu le-am gasit, dar sincer m-as bucura sa le gasiti dvs. si, eventual, sa mi le semnalaţi şi mie.” Creatoarea de haibun mărturiseşte că lipseşte ,,capacitatea de a penetra prin cunoaştere (lectura unor materiale critice de primă mâna şi procesarea corectă şi creatoare a informaţiilor esenţiale) în lumea haibunului şi, nu mai puţin necesar, o a doua naştere în matricea culturală japoneză, în sensibilitatea specifică, atât de diferită de cea cotidiană de pe Paralela 45. Din experienţa mea de câteva decenii pot afirma că e mai uşor de lucrat cu florile decât cu vorbele, se obţin rezultate certe destul de repede, după cum remarc în cazul studentelor mele de la ikebana care chiar îşi schimbă sistemul de valori estetice, încep să lucreze cu emisfera cerebrală dreaptă. Drumul cuvintelor îmi pare fără capat, sau, mai precis, nu-i văd capătul în mod fericit, liniştitor, aproape”. Scriitoarea ,,Haibunului” ne urează succes pentru a face ,,un salt calitativ” în demersul de cercetare şi de creaţie a haibunului.

Concluzia lucrării noastre este că haibunul ar trebui studiat mai profund, acest concept operaţional ţine de o convertire spirituală în arta de a revela mistere printr-o tehnică aparent simplă. Deci, ,,jurnalul se bazează pe o ambiguă poetică a spontaneităţii, fugind de orice formă de ficţiune şi astfel ajunge o autoficţiune, o ficţiune a nonficţiuni”, este de părere E. Simion. Jurnalul de călătorie sau proza poetică scurtă (haibunul în literatura japoneză) reprezintă o specie a mărturisirii sub auspiciile poeticului ca proiecţie a unei stări, este o bătaie de inimă a călătorului, care doreşte ca prin scriitură să textualizeze trăirea, experienţa autentică în cunoaştere. Prin scrierea impresiilor de călătorie se ajunge la regăsirea eului risipit, la rădăcinile existenţei, la autoreflexivitate, astfel un modus vivendi este modus scribendi.

Note bibliografice:

[i] Eugen Simion, Genurile biograficului, pag. 14, ed. Universul encicolpedic, Bucureşti, 2002

[ii] Op. cit. pag. 222

[iii] Op. Cit. Pag. 71

4 Istoria literaturii române de la origini până în prezent, pag, 79, ed. Vlad@ Vlad, Craiova, 1993

5 Op. cit, pag. 81.

6 Pag. 41, Arta prozatorilor români, Vianu, Tudor, ed. Hyperion, Chişinău

7 Pg. 44. idem

8 Pag.45. idem

9 Textualism şi autenticitate (Eseu despre textul poetic, III), ed. Pontica, Constanţa, 1993

10 Pag. 230. Piatra teiului, A. Russo, Chişinău, ed. Hyperion, 1991

11 Pag. 264, Piatra teiului.

12 Pag. 75, Arta prozatorilor români

13 Limba şi literatura, pag. 80, Bucureşti, 1982, art. ,,Calistrat Hogaş: pe drumuri de munte”.

14 Eugen Simion, Genurile biograficului, pag 198.

15 op.cit, pag 198.

La terasa Crazy Horse

2008-09-09T17:09:00.003+03:00

Grupul ROMANIAN KUKAI la o mică discuţie după prima zi a colocviului.

Fotografiile au fost trimise de Simona Dobrescu.

Programul Colocviului

2008-09-09T16:31:00.000+03:00

INVITAŢIE

Societatea de Haiku, Revista „Albatros”, Colegiul Naţional „Constantin Brătescu”

Str. Răscoalei 1907, nr. 42 Constanţa

Tel.0341/408421 0723/230273 Tel.0341/405804

Sunteţi invitat/ă să participaţi, la lucrările Colocviului Naţional de Lirică Japoneză, Ediţia a XV-a, care se vor desfăşura, în sala Amfiteatru a Colegiului Naţional „Constantin Brătescu”, str. Răscoalei 1907, nr. 42, în zilele de 5-6-7 septembrie, 2008, începând de vineri, ora 15.00 şi încheindu-se duminică, ora 13.00.

În program: lansări şi prezentări de carte, ateliere de creaţie, dezbatere: Haibunul între jurnalul de călătorie şi proza poetică, expoziţie haiga, recital de haiku, renku, rengay, tanka, tanrenga, haibun, excursie ginko – turul litoralului.

Preşedinte,

Prof. Laura Văceanu

Director,

Anamaria Ciobotaru

Societatea de Haiku, Revista „Albatros”, Colegiul Naţional „Constantin Brătescu”

Str. Răscoalei 1907, nr. 42 Constanţa

Tel.0341/408421 0723/230273 Tel.0341/405804

Colocviul Naţional de Haiku

Ediţia a XV-a

5-7 Septembrie 2008

HAIBUNUL - ÎNTRE JURNALUL DE CĂLĂTORIE ŞI PROZA POETICĂ

Cu tristeţe mă despart de voi

ca o scoică ruptă din carnea-i,

plec, iar toamna se-ndepărtează

(Bashô – Călătorie spre nord)

Locul desfăşurării

Colegiul Naţional „Constantin Brătescu”

Str. Răscoalei 1907 nr. 42

Constanţa

Programul colocviului

VINERI 5 SEPTEMBRIE 2008

Salut de bun venit!

15.00 - Întâlnirea haijinilor

15.30 – “Biotehnologiile şi poezia vizuală, cu foto-haiku în lumea clonelor”

- Prezintă: Cornelia Atanasiu (Bucureşti)

15.50 - Prezentare de carte: “Haiku pre limba românului” de George Puşcariu (Braşov)

- Prezintă: Radu Patrichi (Constanţa)

16.10 – Lansare de carte: “Efigiile clipei” de Ana Ruse (Constanţa)

16.20 - Prezentare de carte: “Degete pe pian” de Midori Tanaka (Japonia)

- Prezintă: Laura Văceanu (Constanţa)

16.30 – Pauză de cafea

16.45 – “Autoare haijine din România”

- Prezintă: Florin Grigoriu (Lehliu-Gară)

17.00 – Prezentare de carte: “Valea cu dropii”de Ion Faiter (Constanţa)

- Prezintă: Ioana Bud (Constanţa)

17.15 – Lansare de carte: “Scrisori pe frunze” de Rafila Radu (Iaşi)

17.30 – Prezentare de carte: „Umbre” de Bogdan I. Pascu

- Prezintă Florin Grigoriu (Lehliu-Gară)

17.40 - Recital în lectura autorilor; vizionare ikebana CD; audiţie - muzică japoneză

19.00 – Masa de seară

SÂMBĂTĂ 6 SEPTEMBRIE 2008

9.30 – Deschiderea festivă

Invitaţi: Prof. Anamaria Ciobotaru, dir. Colegiul „C.Brătescu” Constanţa,

Ovidiu Dunăreanu, preşedintele Filialei Constanţa a Uniunii Scriitorilor din România

- Cuvânt de deschidere: Laura Văceanu, preşedinta Societăţii de Haiku, Constanţa,

Radu Patrichi, vicepreşedintele Societăţii de Haiku, Constanţa,

Alexandra Flora Munteanu, secretarul Societăţii de Haiku, Constanţa

10,00 – Acordare de diplome

10.20 – Lansări de carte: Antologia de haibun “Umbre în lumină”

- Prezintă: Ana Ruse

“Cartea Congresului”

- Prezintă: Laura Văceanu, Alexandra Flora Munteanu şi Radu Patrichi

10.40 – “Haijini români premiaţi în ţară şi străinătate”

- Prezintă: Adina Enăchescu (Rm.Vâlcea)

11.00 – Pauză de cafea

11.20 – “Proză scurtă” – eseu

- Prezintă: Arthur Porumboiu (Constanţa)

11.40 – “Jurnalul de călătorie vs proză poetică”

- Prezintă: Anastasia Dumitru (Constanţa)

12.00 – “Haibun între teorie şi practică”

- Prezintă: Alexandra Flora Munteanu

12.30 – 16.00 – Pauză de masă

16.00 – Lansare de carte: “Testamentul din strada Nisipuri” de Şerban Codrin (Slobozia)

16.20 – “Potenţialul haibun, în era hypertext, sau despre web 2.0 în versiune japoneza”

- Prezintă: Petre Fluieraşu (Bucureşti)

16.40 – Pauză de cafea

17.00 - Prezentare de carte: “Porţi în depărtare” (haibun, tanka, haiga) de Mircea Teculescu (Câmpina)

- Prezintă: Laura Văceanu

17.10 – “Toposul haibunului românesc – Între rustic şi citadin” de Radu Dumitru (Bacău)

- Prezintă: Şerban Codrin (Slobozia)

17.30 – “Despre drumul îngust al haibun-ului prin România”

- Prezintă: Mircea Teculescu (Câmpina)

17.45 – Expoziţie de fotografii: Societatea de Haiku Constanţa, în imagini: 2003-2008

19.00 – 21.30 – Masa festivă

DUMINICĂ 7 SEPTEMBRIE 2008

9.00 - Lansare de carte: volum de haibun “Cioburi în noapte” de Petre Fluieraşu (Bucureşti)

9.15 – Prezentare de carte: "Şi copiii se îndrăgostesc" de Florentina- Loredana Danilă (Slobozia)

- Prezintă: Şerban Codrin (Slobozia)

9.30 – ”Precursori ai jurnalului de călătorie”

Prezintă: Laura Văceanu

9.45 – Atelier Renku

11.40- - Pauză de cafea

12.00 – Dezbatere – Haibunul între jurnalul de călătorie şi proza poetică

12.45 - Concluzii, semnături în cartea de onoare; probleme organizatorice

13.00 – Închiderea lucrărilor

Programul va suporta modificări, în funcţie de particianţii înscrişi cu comunicări